le sfâșii” și în cele din urmă cei doi au găsit “condițiile ideale”, o biată fată singură, pe care
spune că a cruțat-o în cele din urmă, din cauză că prezența celuilalt îl deranja.
Meyer Levine își începe astfel cartea în 1950: “Aceasta este o carte despre ce înseamnă să fii
evreu”. Numeroasele cărți ca a lui sunt probabil unul dintre motivele pentru care se aud (rareori)
voci dintre evrei care protestează împotriva degenerării sufletului evreiesc de la 1900 încoace,
sub presiunea șovinismului talmudic. Cartea lui Levine începe întrebând ce înseamnă să fii
evreu, dar nu pare să găsească răspunsul nici pe ultima pagină. Autorul speră că nu pasajele
despre violul unei fete înspăimântate din Germania și jaful cu arma în mână constituie răspunsul.
Sute de cărți s-au publicat și se publică pe aceeași temă și în niciuna nu e scris că a fi evreu
înseamnă a fi om între oameni, în acest secol.
Proliferarea acestei literaturi pline de ură și de șovinism, de tipul cărților descrise mai sus, și
suprimarea oricărei critici sau obiecții la valul acesta de ură, pe motiv că orice obiecție înseamnă
“antisemitism”, transformă secolul 20 în secolul șovinismului și imperialismului talmudic. Acum
100 de ani, Wilhelm Marr a descris profetic și exact ce se întâmplă în 1950. Marr a fost un
revoluționar de la 1848, lucrând pentru societățile secrete conduse de evrei (după cum scrie
Disraeli) și scrierile lui din vremea aceea sunt talmudice (deși el nu era evreu): violent
anticreștine, atee și anarhiste. Marr seamănă cu Bakunin și, ca și acesta, a văzut mai târziu cine-l
conducea și în 1879 a scris: “Imperiul evreilor va veni neapărat... evreii trebuie să fie stăpânii
lumii... vai de cei învinși!.. Sunt absolut sigur că nu vor trece patru generații și toate funcțiile în
stat, inclusiv cea mai înaltă, vor fi în mâna evreilor... Azi, dintre toate statele europene, numai
Rusia se mai opune recunoașterii oficiale a invadatorilor străini. Rusia e ultimul bastion și
împotriva ei dau evreii ultimul asediu. Judecând după evoluția lucrurilor, va cădea în cele din
urmă... În acest vast imperiu, iudaismul va fi pârghia care va dezrădăcina vechea Europă odată
pentru totdeauna de pe fundațiile ei. Intriga evreiască va crea în Rusia o revoluție cum nu s-a mai
văzut... Azi iudaismul în Rusia încă se teme să nu fie expulzat. Dar după ce a dărâmat Rusia,
iudaismul nu va mai avea de ce să se teamă. Când evreii vor pune mâna pe guvern în Rusia vor
trece la distrugerea structurii societății din Europa occidentală. Peste 100 sau 150 de ani va bate
ceasul distrugerii Europei”.
Profeția lui a fost în mare măsură îndeplinită. Sufletul evreiesc a fost luat din nou prizonier în
captivitatea șovinismului talmudic, pentru a-l pregăti pentru această oră a distrugerii. În 1956,
George Sokolsky, cunoscut scriitor evreu din New York, remarca: “Mai demult, în interiorul
evreimii din toată lumea era multă opoziție la sionism, dar cu timpul a pierit, și acolo unde mai
există e pe ascuns, de teamă. În Statele Unite aproape nu există opoziție pentru Israel printre
evrei”. Dacă totuși se mai ridică voci de protest (ca a lui Ieremia din Biblie) ele vin aproape
întotdeauna tot de la evrei. Și nu pentru că scriitorii ne-evrei ar fi mai puțin informați,
clarvăzători sau curajoși, ci pentru că regula e că obiecțiuni din partea evreilor se pot permite în
anumite limite, căci vin tot de la “ai noștri”, dar nu sunt tolerate din partea altora.
Din 1956 nu se mai permit obiecțiuni împotriva Israelului în presa americană. Masacrele pe care
le suferă arabii sunt numite “represiuni” sau “pedepse”. Masacre ca cel de la Deir Yasin,
asasinarea grupurilor de femei și copiii mici, măcelărirea și maltratarea populației palestiniene
neînarmate este privită în tăcere, fără un cuvânt din partea statului, guvernului, presei americane.
Dimpotrivă, candidații la alegeri se întrec în a promite mai mult armament pentru Israel, pentru
masacre mai sângeroase.
La 11 septembrie 1956, 2000 de evrei ortodocși au venit în Union Square din New York să
protesteze împotriva oprimării religioase din Israel, cu lozinci împotriva lui Ben Gurion, pe
atunci prim ministru în Israel, dar nimeni n-a pomenit de masacrarea arabilor palestinieni, care
nu interesa. Ce interes era că Ben Gurion nu respectă ritualul? În aceeași zi, guvernul lui Ben
Gurion reprima o adunare a unui grup de evrei din Israel, în decursul căreia un manifestant a fost
ucis. În ziarele americane, mortul a fost descris ca “un extremist religios”.