“medicilor evrei” este uluitor: auzim că în țara unde evreii ocupă aproape toate funcțiile de
conducere și dețin aproape toate bunurile materiale s-a lansat împotriva lor “cel mai recent și mai
teribil program de genocid”; aflăm că mii de evrei au fost asasinați într-un loc unde se găseau
doar câteva sute; “miile” asasinate devin apoi sute de mii, apoi milioane, nu numai legendarele 6
milioane ci mai multe... apoi milioanele de morminte, șanțuri și gropi comune care conțin
cadavrele milioanelor de ne-evrei cu adevărat uciși de Stalin urmau să devina dovezi de suferințe
exclusiv ale evreilor, în timp ce adevăratele victime urmau să fie declarate inexistente, ca
întotdeauna. Doar moartea lui Stalin a împiedicat puțin scrierea istoriei acestei noi “persecuții a
evreilor”. Dar un lucru a rămas în mintea maselor în anii 1950, după moartea lui Stalin: ideea că
în mod inevitabil vor trebui să lupte împotriva comunismului, ca să împiedice genocidul evreilor.
Iată cum luptau conducătorii popoarelor libere împotriva comunismului. Spre surprinderea
autorului, care credea că metodele guvernării prin teroare au fost așa de perfecționate de la
revoluția lui Cromwell, trecând prin cea franceză și apoi cea bolșevică (metodele de arestare,
deportare și prizonierat fără drept la judecată folosite de statul instaurat prin revoluție) încât
niciun popor nu se va mai putea răscula cu mâna goală împotriva armatelor statului terorist
revoluționar.
Popoarele Europei subjugate de teroarea roșie au început să se răscoale. Întâi în Berlinul de Est,
unde tinerii au atacat fără arme, cu pietre doar, tancurile sovietice, și au fost zdrobiți. Ministru al
justiției a fost numită în acest scop Hilde Benjamin, vestită pentru sălbăticia și cruzimea ei fără
margini (de pildă, a condamnat la moarte un copil de 16 ani pentru că împărțea manifeste) și
pentru că-i persecuta în mod special pe religioși (de pildă secta Martorii lui Iehova, în care a
crescut Eisenhower) ceea ce nu pare să-l fi deranjat pe Eisenhower prea rău (Hilde Benjamin era
descrisă în ziarele din New York ca fiind evreică; autorul n-a putut verifica decât că soțul ei era
cu certitudine evreu, despre ea nu e sigur). Ecouri s-au făcut auzite și în Uniunea Sovietică, unde
s-au răsculat deținuții politici din lagărul de la Vorkuta și au fost victorioși timp de-o săptămână,
până la sosirea trupelor de la Moscova, care i-au secerat cu mitralierele.
Între timp, Occidentul se preocupa de “antisemitismul din Uniunea Sovietică” și de “suferințele
evreilor”, adică ale celor 6 sau 7 acuzați și apoi eliberați fără să fi pățit nimic. Nimeni n-a zis nici
pâs despre miile de oameni secerați de mitraliere și călcați de tancuri sau executați. Occidentul i-
a sfătuit “să aibă răbdare, că libertatea va veni” cumva, cândva, din America, țara care-i vânduse
în 1945 și acum nici măcar nu lua act de moartea lor. Dar sfatul n-a fost ascultat și în octombrie
1956 națiunile înrobite s-au răsculat în Polonia și Ungaria. Ceea ce doreau ele era să scape de
Armata Roșie, să se retragă trupele sovietice de pe teritoriul țării lor, să scape de teroarea roșie,
adică să fie desființată poliția secretă, “securitatea”, și să fie pedepsiți șefii ei; să aibă libertate
religioasă și să fie eliberați din închisoare capii bisericilor; să scape de teroarea politica a
partidului comunist și să aibă dreptul la mai multe partide politice reale și la alegeri libere.
Autorul spune că de această confruntare între demnitatea umană care a construit civilizația
europeană și despotismul asiatic, care caracterizează comunismul și sionismul, depinde destinul
omenirii, de felul în care Occidentul va fi alături de forțele civilizației sau ale despotismului.
[Autorul s-a oprit în 1956 și n-a mai descris victoria despotismului și perversiunii în toată lumea
prin contopirea celor două părți, de-o parte și de alta a cortinei de fier și degenerarea
Occidentului].
În timp ce polonezii și ungurii cereau libertate națională, politică și religioasă pentru zecile de
milioane de sclavi din țările lor, masele din Anglia și America, învățate de mass-media, se
preocupau de “persecuțiile împotriva evreilor” din acele țări. Căci popoarele care se revoltă
împotriva terorii roșii sunt întotdeauna acuzate de antisemitism, fiindcă teroarea roșie este
instrumentul talmudismului, care are putere deplină în statul totalitar bolșevic comunist. Deci
cine se revoltă împotriva terorii bolșevice n-are cum să nu se revolte împotriva terorii talmudice
și n-are cum să fie filo-talmudist. Asta a văzut și a scris Robert Wilton încă în 1917-1918, de la
începutul statului sovietic, și de aceea a fost eliminat. Asta au văzut un lung șir de corespondenți,