raportul său că observatorii ONU sunt împiedicați să observe și rapoartele lor sunt înlocuite cu
rapoarte false.
După aceste măceluri mici, a urmat războiul din toamna lui 1956. În tot acest timp, Ben-Gurion a
susținut că Israelul e “lipsit de apărare” și politicienii din Londra și Washington s-au întrecut unii
pe alții în a furniza armament cât mai distrugător Israelului, ca să se apere de “agresiunea arabă”.
Iordania s-a plâns din nou la ONU pentru masacrarea pe propriul teritoriu a civililor săi de către
trupele Israelului, adăugând o ultimă plângere peste mormanul de dovezi de acțiuni de terorism
și măcel, la care ONU n-a răspuns (autorul n-a putut afla sub ce formă s-a clasat apelul
Iordanului) căci la 26 septembrie, Menachem Begin a declarat “atacul imediat împotriva
Egiptului” (Daily Telegraph), în ajunul alegerilor din Statele Unite, când această țară nu se
ocupa de nimic altceva decât de propaganda electorală.
Nimeni nu-și putea face iluzii că ONU, care stă în mijlocul corupției electorale americane de la
New York și care este total înfeudată sionismului, va mișca un deget pentru victimele măcelului
israelian. Autorul (cetățean britanic) spune că era pregătit să-i vadă pe candidații la președinție și
politicienii americani plecându-se Israelului înainte de alegeri; că se aștepta să vadă ONU, feuda
sionismului, lucrând în slujba Israelului, dar după toate cele întâmplate, a fost uimit să-și vadă
țara că se alătură genocidului practicat de Israel. El spune că această capitulare totală a Marii
Britanii față de sionism a revărsat întunericul în Anglia și în restul Occidentului. Sionismul și
comunismul, cele două brațe ale distrugerii talmudice, crescute în ghetourile Rusiei în secolul
19, au măcinat forțele după ce au reușit să se instaureze și ar fi murit înecate în propria otravă
dacă n-ar fi sărit Occidentul în 1956 să le întărească și să le facă capabile în continuare de
distrugerea civilizației.
- Anii de culme
Maselor populare din Occident li s-a spălat creierul timp de decenii că datoria lor este să apere și
să slujească Israelul, dar de câtăva vreme spălarea creierului lor a conținut și datoria de a stăvili
avansul sovietic. Aceste două linii ale propagandei nu sunt decât aparent contradictorii, căci
ambele slujesc sionismului, prima direct, cea de-a doua indirect. Cele 4 milioane de imigranți
hazari în Israel, anual, timp de 10-15 ani, nu puteau proveni decât de dincolo de cortina de fier,
căci numai în America și după cortina de fier mai erau atâtea milioane și cei din America sunt
greu de dislocat. Dr. Nahum Goldman a spus în octombrie 1952 unui public în Israel ce greu e
“să-i faci pe evrei să emigreze în Israel dacă nu sunt persecutați... mai ales pe cei din Statele
Unite, unde este mai puțină persecuție decât oriunde” (The Zionist Record, Johannesburg, 24
octombrie 1952). De remarcat că nu există niciun loc în care evreii nu sunt persecutați; există
doar locuri în care ei sunt mai puțin persecutați, după propriile lor afirmații.
A apărut deci legenda “antisemitismului sovietic”, tot așa cum a apărut cu 4 ani în urmă legenda
“terorismului arab împotriva Israelului”. La 8 decembrie 1951, Ben-Gurion a cerut guvernului
sovietic să permute emigrarea evreilor sovietici în Israel. Peste 2 ani, The New York Times
remarca scăderea imigrației în Israel și faptul că doar “un nou val de antisemitism” va da un
imbold imigrării în Israel. Dar la ora aceea, la 26 iunie 1953, presa occidentală începuse deja să
propage legenda antisemitismului din țările comuniste. The New York Herald Tribune scria în 12
aprilie 1953 că “antisemitismul” face ravagii în Uniunea Sovietică și că trebuie eliberați “cei 2,5
milioane de evrei ținuți prizonieri în Rusia și în țările satelit”. E clar că Occidentul ataca
sovietele pentru a procura imigranți în Israel. Iar Occidentul se amesteca în Orientul Mijlociu
pentru a extinde teritoriul în care statul sionist să-i poată primi pe acești imigranți. Iar după
aceste atacuri un “organ de control mondial” va ieși la iveala să “mențină ordinea”.
La 50 de ani de la declarația Balfour, aceasta este poziția Occidentului. Dar acum, Occidentul nu
mai e ce-a fost cu 50 de ani înainte. Pe-atunci, Occidentul însemna civilizația creștină cuprinsă
între marginea răsăriteană a Europei și marginea apuseană a Americii. După cel de-al doilea