În acel an, Gamel Abder Nasser, președintele Egiptului, a cumpărat arme de la Uniunea
Sovietică, pentru că, deși declarația tripartită (Statele Unite, Franța, Marea Britanie) citată mai
sus declara că atât arabii cât și Israelul pot cumpăra arme din Occident, aceste state au refuzat să-
i vândă lui arme, deși încercase să le cumpere timp de trei ani. Imediat, Londra și Washingtonul
au început să vocifereze ca pe vremea procesului “doctorilor evrei” de la moartea lui Stalin.
Eisenhower a cerut Uniunii Sovietice să nu livreze armele (care proveneau de la fabrica Skoda
din Cehoslovacia, de unde se livrase Israelului armamentul în 1947-48). La 9 noiembrie 1955,
Anthony Eden a acuzat Uniunea Sovietică de crearea tensiunii războinice în Orientul Mijlociu, și
la fel a făcut secretarul de externe britanic.
Arabii au înțeles adevărul, și anume că Occidentul înarmează Israelul împotriva lor, ținându-i pe
ei dezarmați. Dar marele public a înghițit propaganda și distorsiunile din mass-media și a crezut
că arabii sunt agresori și că Israelul a fost lăsat de guvernele occidentale fără apărare în fața
“terorismului” arab, înarmat până-n dinți cu armament “bolșevic”. Singurul care a mai spus
adevărul că Israelul este înarmat și toate statele arabe sunt dezarmate (The New York Times, 11
noiembrie 1955 și mai târziu altundeva, la 4 ianuarie 1957) a fost Hanson W. Baldwin, dar
nimeni nu l-a auzit. Timp de 11 luni, masele din Occident au scandat după mass-media lozinca
protestatară împotriva “înarmării arabilor de către sovietici” (tot acei sovietici care fuseseră
“eliberatorii ”Israelului”, livrându-i armament nu demult, vezi The Jewish Times, Johannesburg,
24 decembrie 1952). Toți aspiranții democrați la candidatura pentru președinție se-ntreceau unul
pe celalalt în această direcție: “Vom apăra Israelul cu ajutor copleșitor dinafară, la nevoie”, zicea
unul din ei, guvernatorul Harriman (The New York Times, 23 martie 1955). Un Comitet Sionist
American a cerut tuturor celor ce solicitau voturi să semneze o declarație împotriva vânzării de
arme către statele arabe și 102 democrați și 51 republicani au semnat (The New York Times, 5
aprilie 1956). La Congresul Mondial al sioniștilor din 26 aprilie de la Ierusalim, Yishak
Grünbaum a declarat că “Israelul nu e sprijinit destul de Statele Unite, câtă vreme Congresul e
majoritar republican” și politicienii din America au înțeles că mașinăria politică sionistă va
sprijini democrații în alegeri. De aceea s-au înghesuit democrații să semneze. Iar marele public
înghițea noile legende despre “persecuțiile pe care le suferă evreii”, de data asta statul Israel,
“lipsit de apărare în fața agresiunii arabe”, în timp ce la 11 decembrie 1955 trupele Israelului
treceau granița în Siria și măcelăreau 56 de civili sirieni neînarmați.
În noiembrie 1955, organizația sionistă Mizrachi, una dintre cele mai mari organizații sioniste
habotnice, a atacat ceea ce ei numeau “o clică de elemente anti-israeliene din Departamentul de
Stat al Statelor Unite” care “blochează ajutorul Statelor Unite către Israel” (exact aceste cuvinte
le folosise Chaim Weizmann atunci când funcționarii britanici căutau să stăvilească terorismul
sionist între 1914 și 1947) pentru că Departamentul de Stat înclină să creadă că agresori
israelieni măcelăresc civilii neînarmați arabi.
John Foster Dulles, Secretar de Stat american, a declarat că va încerca să țină conflictul arabo-
israelian departe de alegerile prezidențiale (24 ianuarie 1956). Imediat presa din Anglia și
America l-a atacat și un grup de congresmeni republicani i-a adresat o scrisoare de protest. Dar
Dulles a mai făcut o greșeală, discutând 45 de minute cu o delegație a membrilor Consiliului
American pentru Iudaism, care nu erau sioniști șovini și pe care sioniștii habotnici și șovini îi
dezavuează. Din nou unii evrei au încercat să stăvilească totala aservire a guvernelor occidentale
față de șovinismul ucigaș sionist, fără succes. Consiliul Sionist American a cerut excluderea din
campania electorală americană a dușmăniei Israelului fața de țările arabe și la fel a făcut rabinul
Irving Miller. “Politica de simpatie pentru arabi nu reușește la alegeri”, a fost cuvântul de ordine
de care nu se mai ascundea nimeni. Comitetul Senatului pentru Relațiile Externe a cerut ca
Dulles să fie “anchetat” pentru că e“ împotriva livrării de arme către Israel” și la anchetă (24
februarie 1956) s-a rupt vălul tăcerii așternut de mass-media occidentală total subjugată
sionismului. Dulles a putut fi auzit spunând adevărul și a fost ovaționat de cei din sală. A arătat
presiunile politice care se fac asupra guvernului american să sprijine “în mod nepotrivit și lipsit