Autorul a aflat asta pe când se afla în America, și pentru prima dată în viață i-a fost rușine de țara
lui, rușine că e britanic. Rușine de fapta Angliei e puțin spus, zice el. S-a simțit ca atunci când și-
a dat demisia de la Times protestând împotriva minciunii presei (un protest prostesc, spune el
acum, după trecerea anilor, căci altfel ar fi trebuit să procedeze). Niciun american cu care-a
vorbit nu i-a scos pe nas ticăloșia guvernului britanic, deoarece mulți americani erau la fel de
rușinați de politica de perfidie și frecvente schimbări de macaz a guvernului american, care
contribuise mult să se ajungă aici. Unii chiar au înțeles că rușinea și ticăloșia erau ale întregului
Occident, care și-a părăsit valorile spirituale ale propriei civilizații și s-a subjugat forțelor
obscure.
Dar actul de perfidie și josnicie criminală imediată îl făcuse Marea Britanie bombardând Egiptul,
și așa s-a ratat șansa unică de-a înfrânge cele două brațe ale răului, sionismul setos de sânge în
Palestina și bolșevismul distrugător al civilizației în Ungaria. Și asta nu din calcul politic
meschin, căci nici Franța nici Marea Britanie n-au avut ceva de câștigat. Singurul care a avut de
câștigat a fost Israelul, care și-a păstrat teritoriile invadate. Franța nu mai avea ce reputație
internațională să piardă, căci la 160 de ani după ce fusese înecată în sânge de revoluție nu mai
avea nici prestigiu, nici putere și nici stabilitate națională, cu prim miniștri perindați la portofoliu
într-o succesiune așa de rapidă, încât publicul n-apuca să le afle numele și deja erau maziliți.
Singurul lucru pe care-l știu francezii despre guvernul lor este că întotdeauna, în mod invariabil,
e venal. Anglia însă, spune autorul, a pierdut reputația și tradiția unei țări care a știut să
construiască un imperiu și să-l dezmembreze, lăsând prosperitate unde-a găsit sărăcie și libertate
fostelor colonii devenite țări prietene, cu totul contrar sistemului de “guvern mondial” propus de
Bernard Baruch la comemorarea lui Wilson la catedrala din Washington din 1956 [în prezent, în
curs de implementare] care domnește prin teroare asupra națiunilor înrobite, “cu forța” spune
Baruch, cu forța armelor atomice “și pedepsind cu strășnicie pe oricine e nesupus”.
Această splendidă realizare a destinului istoric al unei națiuni civilizate a pierdut-o Marea
Britanie prin ticăloșia din octombrie 1956, care a fost comisă ca să slujească nu Angliei, ci
Israelului. Atacul fusese pregătit demult, de cel puțin doi dintre agresori, și anume Israel și
Franța. Corespondenții de la Times, Reuters și alte agenții de presă vorbesc despre piloții și
ofițerii francezi de la aeroporturile militare israeliene din timpul invaziei. Reuters redă spusele
unor ofițeri francezi despre cum au bombardat ei tancurile egiptene în timp ce trupele Israelului
invadau Sinai. E o minciună că trupele franceze au apărut în regiunea Suezului ca să împiedece
războiul. Francezii, împreună cu Israelul, au atacat Egiptul, deși, în mod oficial, au pretins că
sunt acolo ca să despartă beligeranții, conform declarației tripartite din 1950. Guvernul englez
însă, despre care nu s-a putut dovedi, ca în cazul Franței, că a plănuit demult, în secret, să atace
Egiptul odată cu atacul israelian, a refuzat, până în momentul în care a apărut cartea de față, să
investigheze cum au participat trupele engleze la atacul împotriva Egiptului.
Participarea engleză la atac pare să fi fost spontană, cu ordine date la momentul respectiv, nu
îndelung pregătită, ca cea franceză. În acest moment însă, Consiliul de Securitate ONU a cerut
Israelului retragerea din teritoriul egiptean, condamnându-l (29 octombrie). Apoi, la 7 noiembrie,
Anglia și Franța au fost condamnate alături de Israel și li s-a cerut să se retragă de pe teritoriul
Egiptului. Apoi mass-media a uitat complet de agresiunea Israelului, și Anglia și Franța au
devenit singurii agresori, exact așa cum evreii au devenit singurele victime ale lui Hitler, prin
reformularea acuzei cu cuvinte ușor schimbate de la un stadiu la altul. Eleanor Roosevelt, care
era purtătoarea de cuvânt a lui Franklin D. Roosevelt, a declarat în campania electorală că “ea nu
consideră că Israelul este agresor... ci crede că, tehnic vorbind, Anglia și Franța sunt vinovate de
agresiune” (The New York Times, 4 noiembrie 1956).
Președintele Americii, Eisenhower, a știut de planurile de atac împotriva Egiptului, atac care a
lăsat canalul de Suez blocat de carcasele vapoarelor scufundate și Anglia gata să se retragă
necondiționat din Egipt și pe președintele Egiptului, Nasser, un erou în lumea arabă. Eisenhower
își retrăsese cetățenii din zona Suezului înainte de atac și-l avertizase pe Ben-Gurion, care nici nu