sioniste, josnicia politicienilor și guvernelor din vest și orbirea și îndobitocirea maselor au
progresat de așa natură, încât nu prea mai tragem speranțe.
Distrugerea statelor naționale prin revoluție nu a fost un scop în sine, ci a dus la triumful unei
națiuni alese, conducătoare. În acest scop, paralel cu distrugerea statelor popoarelor lumii a
trebuit înființat statul “poporului ales” în “țara făgăduinței”. Astfel, forța distrugătoare condusă
de rabinii talmudici a luat două forme: a revoluției comuniste și a sionismului. Ele au evoluat
paralel în ultima 100 de ani și au lucrat mână-n mână. Când dr. Kastein spune că după 1772 “a
încetat să mai existe” guvernul evreiesc care a guvernat neîntrerupt de peste 2000 de ani pe evreii
din toată lumea și că a fost înlocuit cu “o internațională evreiască”, el arată de fapt că acțiunea
guvernului evreiesc din acel moment a fost de a guverna guvernele celorlalte națiuni, devenind
astfel un supra-guvern internațional. Astfel, potentații națiunilor, sub presiunea revoluției
comuniste, au cedat tot mai mult. Sub presiunea sionismului au făcut războaie dezastruoase,
trimițându-și soldații să moară în slujba sionismului. Creștinii care citesc ziarele și nimic altceva
cred dezinformarea cu care-i inundă mass-media și nu-și pot închipui cum oameni bogați susțin
revoluția comunistă care-și propune să le ia averile. Disraeli a ridicat și el întrebarea și i-a dat și
răspunsul: ca să distrugă creștinismul și ca să aplice “legea” Talmudului.
Capitolul 23: ProfetulDar lupta nu se dă între evrei și creștini, ci între unii dintre evrei aliați cu unii dintre creștini și
ceilalți evrei amestecați cu ceilalți creștini, așa cum în antichitate lupta fusese între secta leviților
tribului lui Iuda ajutați de trupele și generalii persani sau romani și ceilalți evrei și ne-evrei. Este
un mister numai cum de secta iudaică găsește întotdeauna guvernanți ne-evrei gata să se alieze
cu principiul distrugător talmudic-levitic împotriva propriului lor popor, distrugându-l. Un astfel
de politician tipic secolului 19 a fost Henry Wentworth Monk. Pe vremea lui, presa făcea ca
demagogia și falsul să domnească în viața publică, unde, cum spune Dickens, se adunau bani ca
să se procure batiste cu inscripții morale pentru copiii triburilor din Africa, dar, cum spune
Disraeli, nimeni nu observa în ce oribilă și cruntă mizerie trăiau minerii din țara Galilor în
Anglia. Pasiunea publicului era reforma și “drepturile omului”, mai ales a oamenilor de foarte
departe, care nu puteau fi vizitați. Aceste țeluri erau la ordinea zilei pentru toți acei “filantropi”
cărora nu le păsa cât rău și câta distrugere provoacă luptându-se pentru “drepturile asupriților”.
Atunci s-a născut Monk, în 1827, la o fermă din Canada, de unde a fost smuls la 7 ani și dus la
Londra, unde a crescut fără părinți și fără prieteni, la o școală fondată de Edward VI într-un
regim sever, sărăcăcios, cu bătăi și foarte mult studiu al Vechiului Testament. Înconjurat de o
lume cruntă și lipsită de afecțiune, a început să aplice Vechiul Testament la Anglia zilelor lui și a
decis că el trebuie să realizeze învățătura levitică despre distrugerea națiunilor și reîntoarcerea
poporului ales în țara făgăduinței. Și alții aveau aceasta idee în Anglia. Monk avea 11 ani când
Lord Shaftesbury voia ca marile puteri să cumpere Palestina de la turci, ca s-o dea evreilor. La
14 ani, Monk și-a dedicat viața operei de a goli Palestina de toți ceilalți locuitori ai ei, pentru ca
poporul ales să se “reîntoarcă” în ea. Chemarea asta nu-i dădea pace să stea liniștit pe ferma
tatălui lui și nici să oficieze ca pastor, conform pregătirii. Dominat total de litera Vechiului
Testament, încetase demult să fie creștin și credea că el va face ceea ce Dumnezeu-Iehova a omis
să facă, adică să restituie tribul lui Iuda în țara făgăduinței. Ajunsese să se creadă deasupra lui
Dumnezeu, un nou Iehova, mai mare ca el, așa cum se cred și azi toți politicienii occidentali,
servili sionismului.
Mai existau profeți ca Monk: unul era Mordekai Noah, evreu american care a construit un
“refugiu” pentru evreii din America, unde aceștia urmau să se refugieze, nu se știe de ce sau de
cine, până se vor întoarce în Palestina. Altul a fost Warder Cresson, consul american la
Ierusalim, care reîntors și-a izgonit soția, s-a convertit la iudaism, și-a schimbat numele în
Michel Boas Israel și s-a dus în Palestina, unde a reușit să se însoare cu o localnică semită, cu
care nu s-a putut înțelege toată viața decât prin semne. Monk, și mai înflăcărat, s-a jurat să nu-și