devenit ziarist. Dar așa a fost în 1956 și așa este astăzi. “Știrile” vin de la câteva agenții de presă
și cine le deține pe acelea hotărăște ce anume va afla omenirea din “știri”. Subjugarea presei este
azi totală și autorul, ca ziarist, a văzut cu ochii lui cum s-a realizat.
Instrumentul pentru distrugerea națiunilor, a statelor creștine și a religiei lor este gloata, numită
“poporul” în public și descrisă astfel în protocoale: “Mai numeroși sunt oamenii cu instincte rele
decât cei cu instincte bune și de aceea, cele mai bune rezultate se obțin când sunt conduși prin
violență și teroare... Forța gloatei e oarbă, irațională, fără judecată, oricând la cheremul unei
influențe din orice parte”. Apoi se demonstrează că pentru guvernarea “gloatei” este necesar “un
despotism absolut”, căci gloata este “sălbatică”. “Statul nostru”, spun protocoalele, va folosi
“teroarea care produce o supunere oarbă”. Acest “despotism absolut” devine în cele din urmă
apanajul supra-statului internațional. Între timp, sunt necesari despoți-marionetă regionali, ca să
distrugă structura statului național și voința cetățenilor: “Oamenii suferă azi cu răbdare din partea
președinților-dictatori abuzuri pentru care odinioară ar fi decapitat 20 de regi. Cum se explică?
Prin faptul că acești dictatori, prin agențiile lor, șoptesc la urechile oamenilor că prin aceste
abuzuri ei fac răul în stat în cel mai nobil scop – de a asigura bunăstarea popoarelor, frăția
internațională a tuturor popoarelor, solidaritatea și egalitatea lor în drepturi. Bineînțeles că ei nu
le spun popoarelor că această unificare se va face numai și numai sub domnia noastră absolută”.
În 1905, când au fost scrise rândurile de mai sus, nu existau președinți-dictatori, dar au apărut
după primul și al doilea război mondial, când președintele american și prim-ministrul englez s-au
declarat cu puteri absolute în numele “bunăstării popoarelor, frăției internaționale, egalității în
drepturi”. Și acești președinți-dictatori le-au spus, într-adevăr, popoarelor lor că scopul final este
unificare internațională. Singurul lucru neclar este cine va conduce guvernul internațional.
Încolo, totul s-a adeverit la literă.
În mod paradoxal, fiecare război mondial a adus națiunilor care n-au fost înfrânte doar deziluzii,
așa cum a stat scris încă din 1905 în protocoale: “De pe timpul revoluției franceze am dus
popoarele din deziluzie în deziluzie... Astfel, ținem statele sub o continuă presiune: ele imploră
liniște, sunt gata să sacrifice orice pentru pace; dar noi nu le vom acorda pacea decât după ce au
acceptat pe față Supra-Guvernul nostru internațional cu supunere”. Mai încolo zic protocoalele:
“Pentru scopul nostru, războaiele nu trebuie să dea nimănui creșteri teritoriale”. Și acesta a fost
proclamat ca un principiu de bază aparent moral, în ambele războaie mondiale, de către Anglia și
America. Aici se adeverește și celălalt dictat al protocoalelor, și anume ca fapta diplomatului să
fie alta decât vorba lui. Căci primul război mondial a rezultat în cucerirea de teritorii numai
pentru sionism și comunism. Sionismului i s-a promis un teritoriu statal, comunismul a primit
Rusia ca teritoriu statal. Iar în cel de-al doilea război mondial, din nou numai comunismul și
sionismul au cucerit teritorii: comunismul jumătate din Europa, sionismul Palestina.
Expresia luată din aceste protocoale scrise în 1905 a fost veșnic pe buzele președintelui american
și ale premierului britanic în 1914- 1918 și în 1939-1945. Motivul pentru care lozinca “fără
câștiguri teritoriale” este foarte importantă este explicat în protocoale, unde se spune că “singurii
învingători vor fi agențiile noastre internaționale”. Despre politicienii care vor conduce națiunile
spre scopul protocoalelor, acestea spun: “Administratorii, pe care-i vom alege luând în
considerare capacitatea lor de supunere servilă, nu vor fi persoane educate și cu știința
conducerii, și de aceea vor fi manechine în mâna noastră, ușor de manipulat de către oameni
învățați și ingenioși, care vor deveni consilierii lor, specialiști crescuți și educați din copilărie să
conducă afacerile întregii lumi”.
Cititorul care după 1945 a avut ocazia să observe evenimentele politice din vest poate verifica
servilismul total al oamenilor de stat occidentali față de sionism, comunism și guvernul mondial.
Amănuntele vin în capitolele ce urmează. Aici, autorul atrage atenția asupra “consilierilor”. Căci
în 1905 nu existau și nu se auzise încă în Anglia și nici în America de “consilierii” nealeși prin
alegeri, dar atotputernici în guvern. Aceștia au ieșit la iveala în condițiile “stării de urgență”, și