manipulați de sioniști, în care relație, spune autorul, Balfour “parcă era drogat”. Despre Robert
Cecil autorul își amintește cum l-a ascultat (fără să-l priceapă prea bine la vremea aceea) vorbind
despre Liga națiunilor în 1930 și invocând în sprijinul acelei idei pe profeții din Vechiul
Testament – deși acei profeți, Ieremia de exemplu, erau anti-sioniști fervenți. Dr. Weizmann îl
laudă pe Robert Cecil pentru ardoarea cu care a militat pentru dublul scop al Ligii națiunilor și
cuceririi Palestinei pentru sionism: “Pentru el, stabilirea patriei evreiești în Palestina și
organizarea lumii într-o mare federație erau două laturi ale următorului pas în conducerea
omenirii”. Dr. Weizmann spune clar că Palestina dată sionismului și “guvernul mondial” sunt
două laturi în concentrarea puterii asupra tuturor oamenilor în mâna grupului sionist oligarhic.
Autorul crede că Robert Cecil nu-și dădea seama de acest lucru. De ce, dacă pacea în lume și
fericirea tuturor consta în ștergerea granițelor naționale și desființarea națiunilor, se proceda așa
de energic la crearea unei noi națiuni, care n-a mai existat înainte, statul Israel, când toate
celelalte națiuni trebuiau șterse, desființate și contopite în Liga națiunilor? Răspunsul se găsește
în Talmud și în Vechiul Testament, în Protocoalele Sionului și în documentele sionismului:
Această nouă națiune va fi clasa stăpânitoare a restului omenirii. Un “protestant viguros” ca
Robert Cecil ar fi trebuit să știe ce scrie în Vechiul Testament. Dar Cecil îi scria lui House în
America despre felul în care Liga pentru menținerea păcii, instituită după înfrângerea lui
Napoleon la Waterloo, s-a transformat într-o ligă pentru menținerea tiraniei, în timp ce el și dr.
Mezes, cumnatul lui House, militau pentru instaurarea unei Ligi a națiunilor exact ca cea pe care
o dezavuau.
La doi ani după începerea primului război mondial, Leopold Amery, Ormsby-Gore și Ronald
Graham s-au alăturat “protestanților viguroși” care executau indicațiile sionismului în interiorul
guvernului britanic. Sionismul a îndepărtat încet, încet pe toți cei din guvern care nu-i erau
aserviți și s-a instaurat în toate departamentele, în afară de Departamentul de război. Asquith a
fost îndepărtat sub pretext că nu conducea războiul spre victorie, și înlocuit cu Lloyd George,
care a trimis trupele din Europa în Palestina, slăbind frontul, astfel încât aproape a pierdut
războiul și a cauzat moartea a sute de mii de soldați.
La 25 noiembrie 1916, Lloyd George i-a cerut lui Asquith, care era prim ministru, să-i cedeze
conducerea Consiliului de război și să-l demită pe Balfour de la conducerea marinei. La refuzul
lui Asquith (4 decembrie), atât Lloyd George (ministru de finanțe) cât și Balfour (care se
pretindea bolnav și refuza să vorbească cu Asquith) și-au dat demisia. La 6 decembrie, Lloyd
George și Balfour s-au întâlnit, și Balfour, care demisionase sub Asquith, s-a oferit să accepte
din nou portofoliul sub Lloyd George. Astfel, guvernul lui Asquith a fost înlocuit cu un guvern
pur sionist, cu Lloyd George prim ministru și Balfour secretar pentru politică externă, și din acel
moment resursele Angliei au fost la dispoziția sionismului.
În 1952 autorul a citit o scrisoare în ziarul Commentary din New York, unde se făcea aluzie la
felul în care evreii din North Wales au determinat alegerea lui Lloyd George, care, ca avocat,
avea multă clientelă sionistă. Dar cum Lloyd George minte foarte mult în cele ce spune, autorul
nu exclude motive venale în acțiunile lui. Autorul a cunoscut personal personajele acestor
evenimente și este de părere că unii dintre “protestanții viguroși” care s-au adunat în jurul lui
Lloyd George și al lui Balfour erau naivi și amăgiți de lozinci și propagandă, dar că Lloyd
George este primul politician de tipul “politicianului secolului 20”, lipsit de scrupule, sentimente
ori convingeri și capabil de orice ticăloșie, care a ocupat o poziție importantă în guvernul
britanic.
După omorârea lui Kitchener și mazilirea lui Asquith, numai William Robertson, șef de stat
major, se mai opunea sionismului și “protestanților viguroși”. Patriotismul lui și dorința de a
cruța viețile soldaților și civililor erau așa de mari, încât a preferat sărăcia și uitarea, gloriei și
bogăției, titlurilor și adulației cu care au fost răsplătiți politicienii care și-au trădat țara de la
începutul secolului încoace. El s-a opus deturnării armatelor britanice din Europa și trimiterii lor