în Palestina, zicând că trebuie să se pună capăt războiului și nu să fie extins și generalizat pe alte
continente. În timp ce el se preocupa cum să cruțe cât mai multe vieți și să oprească războiului,
Lloyd George, primul ministru englez, se preocupa cum să execute mai fidel directivele dr-ului
Weizmann, în detrimentul Angliei. În acest scop Lloyd George a inclus în Consiliul de război
“reprezentanți ai dominioanelor”, sub pretext că și canadieni, sud-africani, neozeelandezi,
australieni luptă alături de englezi și trebuie reprezentați. Sub acest pretext l-a inclus pe generalul
Smuts din Africa de Sud, cel mai mare servitor al sionismului din afara Europei, care primise o
mare sumă de bani ca moștenire de la “un evreu bogat și puternic”, Henry Strakosch, același care
i-a dat și lui Winston Churchill o mare sumă de bani (vezi biografia generalului Smuts). Asta
dovedește cât de falsă este afirmația dr-ului Weizmann că “evreii bogați și puternici” nu sunt
sioniști. În afară de averea primită de la Henry Strakosch, generalul Smuts a mai primit cadou o
casă și o mașină de la cineva care a rămas necunoscut autorului. Politica generalului Smuts a fost
acea a lui House din America și a lui Lloyd George din Anglia. Iar motivele lui sunt clar arătate
de mita cu care a fost cumpărat. Totuși, biografii lui vorbesc cu pioșenie despre motivele lui
“religioase”, așa cum vorbește Lloyd George uneori despre motivele lui religioase, ca un
protestant viguros ce este. Propaganda generalului Smuts îl descrie ca pe făuritorul acordului
dintre buri și englezi în Transvaal, pe care i-a lăsat mai învrăjbiți decât îi găsise.
La 17 martie 1917, Generalul Smuts a sosit la Londra ovaționat frenetic, la comandă, de presa și
radioul britanic, ca “unul dintre cei mai străluciți generali ai războiului” (zicea Lloyd George),
deși nu luptase decât în ciocniri minore, locale, cu pâlcuri din Africa, și a fost inclus în consiliul
secret al politicienilor care conduceau destinele Angliei dintr-o casă particulară, departe de
guvern. Generalul Smuts, credincios stăpânilor lui, a propus imediat (în aprilie) să se transfere
trupele britanice din Europa în Palestina, ceea ce Lloyd George a și făcut, ordonând
comandantului militar din Egipt, generalul Murray, să atace Ierusalimul. Acesta a obiectat și a
fost înlocuit, iar postul lui a fost oferit generalului Smuts, care însă, ca politician versat, n-a
răspuns la ofertă decât după ce s-a consultat cu generalul Robertson. Aflând de la acesta câte
ceva din adevărul despre război și strategia militară, a preferat să fie adulat și ovaționat la Londra
în huzur decât să se ostenească și să fie înfrânt în Palestina, și a refuzat pe același motiv pentru
care fusese demis Generalul Murray, zicând că “situația militară actuală nu justifică o campanie
ofensivă pentru ocuparea Ierusalimului și a Palestinei”. Totuși, Lloyd George a ordonat în
septembrie 1917 să fie trimise trupele engleze din Europa în Palestina, de unde, zicea el, se vor
reîntoarce victorioase în primăvara lui 1918 să lupte în Franța, dat fiind că și-așa toamna și iarna
nu se poate lupta în Europa. În aceste teorii a fost susținut de Henry Wilson, un militar irlandez
care i-a dezgustat într-atât pe compatrioții lui, încât în 1922 doi irlandezi l-au împușcat în pragul
casei.
Cea mai bună descriere a intelectului, caracterului și calităților Generalului Henry Wilson ca om
de stat și conducător de oștire o dă jurnalul lui intim, unde-și nota preocupările, gândurile și
acțiunile. Iată cum își descrie el misiunea în Rusia din ianuarie 1917: “Dineu de gală la Ministrul
de Externe... mi-am pus decorația legiunii de onoare, steaua și colierul de cavaler de Bath,
epoleții rusești și pe cap o căciulă de astrahan fumuriu și s-a văzut ce bărbat frumos sunt. Am
creat senzație la dineul și recepția de la Ministerul de Externe. Eram mult mai înalt decât marele
duce Serghei și mi s-a spus că sunt într-adevăr ‘remarcabil’. Superb!” Acest mare om de stat,
care în 1915 fusese de acord că nu trebuie fărâmițată armata pe fronturi multiple, acum, în 1917,
susținea exact contrariul. Motivul: văzând disputa dintre Lloyd George și propriul lui șef,
William Robertson, care nu se supunea dictatelor sioniste, a prins ocazia pentru a-i lua locul
șefului lui. Dr. Weizmann îl lăuda ca pe “un prieten nou descoperit,” “un bun prieten de-al lui
Lloyd George”. William Robertson arăta degeaba că planul de îmbarcare și transport al trupelor
era complet vicios, că nu exista nicio posibilitate ca el să se desfășoare așa cum fusese conceput;
Lloyd George își luase hotărârea.