Generalul Allenby a primit ordinul să intre în Ierusalim, unde, spre surprinderea lui, turcii nu i s-
au împotrivit mai deloc, căci Ierusalimul n-avea nicio valoare strategică, și Lloyd George a
poruncit transferarea trupelor din Franța în Palestina, spre disperarea conducătorilor militari și a
celor cunoscători, ale căror rapoarte erau suprimate de o presă de-acum total aservită
sionismului. Astfel, colonelul Repington, cel mai bun corespondent de război din vremea aceea,
care scria pentru Times, notează în jurnalul lui intim că “editorul ziarului Times măsluiește des
criticile mele sau le suprimă” (autorul acestei cărți a avut exact aceeași experiență cu același
editor al ziarului Times după 20 de ani, în timpul celui de-al doilea război mondial, când acest
editor continua să pervertească și să suprime adevărul exact în aceeași manieră, pentru
îndobitocirea marelui public). După o lună, colonelul Repington n-a mai fost corespondentul
ziarului Times.
Lloyd George l-a destituit pe generalul Robertson, care a făcut o ultimă încercare de a-și salva
compatrioții, cerând generalului Pershing, comandantul american pe care s-a dus să-l vadă la
Paris, să înlocuiască trupele retrase din Europa cu trupe americane, la care și acesta a obiectat la
trimiterea trupelor engleze în Palestina. După demiterea generalului Robertson și divorțul dintre
colonelul Repington și Times, H.A. Gwynne, ultimul care mai îndrăznea să cârtească, a publicat
în The Morning Post articolul colonelului Repington și, drept urmare, atât el cât și Repington au
fost dați în judecată și amendați (reputația lor era încă prea bună ca să se îndrăznească ceva mai
drastic împotriva lor). La vremea aceea, Times era deja total dominat de “putere”, The Morning
Post încă nu. Gwynne i-a relatat col. Repington cum guvernul urmărește să distrugă și acest ziar
(cum a și făcut-o). După aceea, a rămas un singur periodic în Anglia care nu era total aservit
sionismului, The Truth, care însă în 1953 a fost și el adus la ordine, prin schimbarea
proprietarului.
Henry Wilson îi raportase lui Lloyd George că ofensiva germană va veni la mijlocul lui aprilie
- La 7 martie 1918 acesta a ordonat o campanie intensivă în Palestina. La 21 martie 1918
întreaga armată germană a atacat în Franța, căci nu mai avea adversar pe frontul rusesc. Celor
1.192.511 soldați englezi din Palestina li s-a ordonat să revină imediat în Franța, unde trupele
engleze suferiseră “cea mai mare înfrângere din istoria armatei” (spune colonelul Repington). În
iunie 1918 nemții luaseră 175.000 prizonieri englezi și 2.000 de tunuri. Dacă dezastrul a fost mai
puțin total decât ar fi putut fi, acest lucru s-a datorat numai tenacității și patriotismului
generalului Robertson, care în ciuda abuzurilor, insultelor și sabotajului la care era supus, s-a
străduit până în ultima clipă să salveze viețile compatrioților lui. După aceea au început să
sosească trupele americane.
( Autorul a fost combatant și participant nemijlocit în aceste evenimente. Nu regretă sângele
vărsat ș i rănile suferite, căci suferințele de atunci și marile suferințe pe care le-a adus subiectul
cărții lui în Europa de atunci încoace l-au determi nat să studieze acest subiect și să scrie cartea
de față , în speranța că ochii altora vor fi des chiși , cum au fost ai lui, ș i astfel se va putea salva
ceva – așa cum onestitatea generalului Robertson a salvat cev a în primul război mondial ).
Astfel s-a cucerit pământul Palestinei, dar atunci nu era nimic pe el, căci nu exista încă vreo
formulă care să înlesnească dăruirea unei țări arabe de către o putere europeană către un trib
mongoloid asiatic. Trebuiau amestecate mai multe națiuni: o “Ligă a națiunilor”.
Capitolul 31: Se ț ese intrigaCuvintele “conspirație” și “intrigă” sunt preluate de autor din scrierile biografilor și analiștilor
politici ai timpului. Astfel, Arthur D. Howden, biograful colonelului House, spune că în anii
războiului din 1914- 1918 “s-a urzit țesătura unei intrigi deasupra Oceanului Atlantic”. Urzelile
ce-i cuprinseseră individual pe Lloyd George și pe Woodrow Wilson și-au împletit ițele în acești
ani. De atunci, guvernul englez și cel american au fost tot mai strâns înnodate în aceste ițe. În
America, adevăratul președinte era House, “ofițerul de legătură între administrația Wilson și