mișcarea sionistă”, cum îl descrie rabinul Wise. Brandeis se dedicase sionismului și era
consilierul lui Wilson “în problemele evreiești”, inaugurând astfel în istorie o funcție care nu
existase niciodată. Rabinul Wise era coordonatorul suprem. House și Baruch îi numeau pe
membrii administrației lui Wilson. Wilson locuia la Casa Albă, dar era găsit cel mai adesea în
apartamentul lui House din New York. Când un membru al partidului lui și-a exprimat uimirea,
Wilson a răspuns: “Dl. House este alter ego-ul meu; este eul meu independent. Tot ce gândește el
gândesc și eu”. House rezida adesea la Washington, unde deschidea scrisorile lui Wilson, îi tria
întâlnirile și întrevederile și dădea instrucțiuni membrilor guvernului. În apartamentul lui din
New York avea o linie telefonică directă cu Casa Albă. Nu era necesar să se ceară părerea
președintelui despre deciziile politice. House le lua știind că ele vor fi aprobate.
În 1914 House s-a hotărât să intre în politica internațională, despre care n-avea habar, căci,
născut și crescut în Texas, unde politica internațională, ca orice știință despre alte națiuni erau
anatemă, n-avea de unde să aibă. Balfour se trăgea din nobilimea scoțiană și avea idei foarte
cețoase, Lloyd George era un avocățel de provincie, din țara Galilor, fără scrupule, House era și
mai provincial, un texan care nu știa nimic despre ce nu era în Texas. Dar toți trei au avut idei,
acțiuni și comportament identic, de parcă ar fi fost școliți la aceeași școală misterioasă.
Editorul lui House, Seymour, povestește cum “membrii cabinetului își căutau candidații, iar
candidații își căutau posturile în locuința lui House. Redactorii și ziariștii îi cereau părerea, iar
cele ce se transmiteau presei străine erau scrise aproape la dictarea lui. Funcționarii Trezoreriei
Statelor Unite, diplomații britanici... și oamenii de afaceri din metropolă veneau la el să-și
discute planurile”. Un alt politician care se conducea după planurile oamenilor de afaceri era
Winston Churchill, care a declarat că “omul de afaceri cosmopolit este cel chemat să facă pace în
lumea modernă și este culmea supremă a civilizației”.
La 30 mai 1915 House a decis că “America va intra inevitabil într-un război împotriva
Germaniei” (cuvintele-i aparțin) și în iunie 1916 a condus campania de realegere a președintelui
Wilson, “pentru că n-a implicat America în război”. Așa de mult adevăr zace în spusele
politicienilor și guvernanților pe care-i votează alegătorii “pentru platforma lor politică”... În
public, și House și mentorul lui, rabinul Stephen Wise, erau împotriva războiului. Crezându-i,
după alegeri Wilson s-a apucat să medieze pacea și a declarat la 4 ianuarie 1917 că “țara asta n-
are intenția să fie implicată în război... ar fi o crima împotriva civilizației dacă am intra în
război.” La 20 ianuarie a fost inaugurat președinte după alegeri și rabinul Wise l-a informat că “a
venit timpul ca americanii să priceapă că destinul lor îi cheamă să participe la lupte” și la 12
februarie 1917 House era mulțumit de ritmul rapid în care America intra în război. La 2 aprilie
1917 americanii au fost informați de către președintele Wilson că se află în stare de război, deși
Congresul nu fusese consultat, deși Congresul este singurul care poate să declare război, după
constituție. Exact așa prevedeau Protocoalele Sionului cu 12 ani înainte că vor face președinții-
marionete pe care-i vor instaura ei deasupra națiunilor. Exact așa a făcut Truman în 1950 în
Coreea, unde a trimis trupe la luptă fără să consulte Congresul, cărora li s-au alăturat apoi trupele
altor națiuni, într-o formulă care are toate caracteristicile “noii ordini mondiale”.
Când a anunțat Congresul că a declarat război fără să-l consulte, Wilson și-a anunțat scopul de a
instaura “o nouă ordine internațională”. Mase n-au priceput nimic, cum nu pricep nici azi. Cei
inițiați au știut că e vorba de stabilirea unei “federații mondiale a popoarelor”, în care
naționalitățile să fie abolite, cu excepția unei singure națiuni supreme, care era în curs de a fi
creată acum în Palestina. Din acest moment, guvernul englez și cel american au conlucrat
perfect, ca două brațe ale aceluiași mecanism. Cum au prezis Max Nordau în 1903 și dr.
Weizmann în 1915, guvernul britanic s-a subjugat total scopurilor sionismului și a instaurat un
“protectorat britanic” în Palestina, care să organizeze expulzarea palestinienilor și imigrarea
hazarilor din estul Europei. Dr. Weizmann explică “protectoratul”: “Evreii preiau țara; toată
greutatea organizării o iau ei, dar în următorii 10 - 15 ani vor lucra sub un protectorat britanic
temporar”. Acesta era “mandatul,” adică guvernarea de către o altă țară a unor teritorii cucerite