militar de la alții în favoarea unei a treia națiuni. Mandatul ar fi fost instituit, chipurile, pentru o
mulțime de teritorii, care însă fie au fost lăsate băștinașilor, fie au fost dăruite cuceritorilor; doar
Israelul a fost răpit palestinienilor și guvernat “sub mandat” de englezi, în folosul și domnia unui
popor total străin de el.
Imediat după război, dr. Weizmann a cerut ca “populația evreiască din Palestina... să fie
recunoscută de către guvernul suzeran ca națiunea evreiască”. Nouă conducători sioniști ai
evreilor și un reprezentant al guvernului britanic, Mark Sykes, s-au întrunit în casa particulară a
unui evreu și au decis să-l trimită pe Balfour în America, să negocieze interesele sionismului în
Palestina. Dar dr. Weizmann nu voia o ocupație comună, anglo-americană a Palestinei, cum voia
Balfour, ci doar una britanică, deoarece opinia publică americană nu era încă așa de
înregimentată pe vremea aceea ca acum, și dr. Weizmann știa asta. Î-a scris lui Brandeis să se
opună planului de protectorat comun anglo-american asupra Palestinei și să sprijine un
protectorat pur britanic (8 aprilie 1917) și astfel președintele american a sprijinit protectoratul
britanic și a refuzat unul mixt, anglo-american. “Când va veni vremea și dumneata și judecătorul
Brandeis veți crede de cuviință că e cazul ca eu să zic sau să fac ceva, voi fi gata”, i-a spus
președintele Wilson rabinului Wise, cu supunere și umilință. La conferința lui Balfour cu
Brandeis, acesta n-a făcut altceva decât să repete conținutul scrisorii dr-lui Weizmann către el,
adică instrucțiuni pe care Balfour le auzise și din gura dr-lui Weizmann. Despre numirea lui
Brandeis la Curtea Supremă a Statelor Unite, John O. Beaty, profesor la Southern Methodist
University, spune că “este una dintre cele mai mari zile din istoria Americii, căci pentru prima
dată de la începutul secolului 19 avem un înalt demnitar în cele mai înalte funcții ale statului
nostru, a cărui inimă este devotată altor interese, în afara Statelor Unite”.
Așa cum l-a instruit dr. Weizmann, Brandeis a promovat protectoratul pur britanic asupra
Palestinei; apoi l-a redactat împreună cu House și l-a pus pe președintele Wilson să semneze o
declarație în care repudiază tratatele secrete, dând mare satisfacție opiniei publice, care de atunci
încoace a fost dusă de nas cu cea mai mare ușurință, crezând că nu mai există nimic secret și
totul este prezentat cu exactitate de curajoasa presă “independentă” – de fapt, tot în mâna
Sionului. În realitate, singurul tratat pe care l-a anihilat această declarație a lui Brandeis-House-
Wilson a fost tratatul Sykes-Picot, conform căruia Palestina smulsă de la turci urma să fie
guvernată de un conglomerat internațional imparțial, care să asigure viața arabilor care o locuiau
de mii de ani. Guvernul britanic era total aservit sionismului; guvernul britanic trebuia să
guverneze Palestina. “Aici se vede fructul existenței unei diplomații naționale evreiești”, spune
biograful lordului Balfour. Singurii care s-au opus acestor mașinațiuni și intrigi, în afară de
câțiva funcționari și generali rapid înlăturați, au fost câțiva evrei din Anglia și America, atât de
mare este aservirea către sionism a politicienilor ne-evrei, chiar dacă, de cele mai multe ori, ei
sunt doar niște marionete, încât s-ar putea foarte bine ca Protocoalele Sionului să nici nu fie
scrise de evrei.
În 1915, Asociația Anglo-Iudaică a declarat că ei “consideră că postulatul ‘național’ al sioniștilor
și privilegiile speciale ale evreilor în Palestina sunt periculoase și apte să cauzeze antisemitism”.
Dar această asociație consta din evreii europeni stabiliți demult ca locuitori ai diferitelor țări și
dr. Weizmann a spus că “acești evrei trebuie să-și dea seama că nu ei, ci noi suntem stăpâni pe
situație”. Guvernul britanic nu-i asculta pe evreii englezi, cetățeni britanici de multă vreme.
Guvernul britanic considera că doar revoluționarii din ghetourile din Rusia sunt reprezentanții
evreilor. În 1917 comitetul Asociației Anglo-Iudaice a afirmat din nou că evreii sunt doar o
comunitate religioasă și nu cer “o patrie națională” aparte, și că evreii din Palestina nu vor decât
libertate religioasă și drepturi cetățenești ca toți ceilalți. “Goimii” adunați în jurul dr-lui
Weizmann însă s-au înfuriat teribil auzind acestea și sub îndrumarea acestuia, Wickham Steed,
un “goim” de la Times, a publicat un articol de fond care “argumenta în mod magnific în
favoarea sionismului” (cuvintele lui Weizmann). Brandeis și rabinul Wise (născut în Ungaria)
erau la fel de vigilenți de cealaltă parte a oceanului, în America, și președintele Wilson, întrebat