Conferința de pace de la Paris ca un om normal, încrezător în cuvântul președintelui Wilson, care
a declarat la 8 ianuarie 1918 că “națiunilor de sub jugul turcesc trebuie să li se asigure siguranța
absolută a vieții lor și ocazia de a-și dezvolta absolut independent o înflorire autonomă”. S-a
întors de la acea conferință deziluzionat. La vremea aceea era unul dintre cei mai faimoși oameni
din lume și dacă ar fi acceptat să mintă, ar fi trăit în glorie și bogăție, decorat și adulat. Scârbit și
dezgustat, și-a aruncat decorațiile, și-a repudiat rangul și numele și s-a înrolat sub un alt nume ca
simplu soldat în aviație. A murit într-un accident de motocicletă, în condiții neclare. Singurul
lucru asupra căruia au fost cu toții de acord la acea conferință a fost aservirea lor totală
sionismului și “noii ordini mondiale” și cedarea Palestinei către sioniști. Încolo, erau opuși în
toate.
Wilson și alter ego-ul lui, House, s-au despărțit. House era în culmea gloriei, căutat și adulat de
prim-miniștri, ambasadori, capete încoronate. Îl trata pe președintele Wilson ca pe un servitor,
spunându-i să părăsească încăperea, pentru că el are treabă cu Clemenceau. Umilit, Wilson s-a
prăbușit și s-a îmbolnăvit pentru ultima dată. S-a întors în America și-a murit la puțin timp după
aceea, fără să-l mai vadă vreodată pe House. Dar și House a fost curând un instrument care și-a
pierdut utilitatea, părăsit și uitat în apartamentul lui. Lloyd George s-a trezit și el singur, urmat de
patru credincioși ce i-au rămas din ruina partidului liberal. Balfour a mai fost văzut timp de
câțiva ani bântuind aleile din Saint James’s Park.
Ei n-au reușit să realizeze tot ce le-au cerut stăpânii lor. Americanii s-au opus cu tărie și Wilson
n-a putut crea o forță militară care să fie subordonată Ligii națiunilor, cum cereau francezii, și
astfel, Wilson și-a adus aminte dintr-o dată că constituția americană nu permite desființarea
suveranității naționale. Și așa, stăpânii lor au trebuit să provoace al doilea război mondial și să se
mulțumească cu Liga națiunilor, în care poporul american n-a vrut să intre și în care Anglia a
intrat, dar, deoarece prim ministru n-a mai fost Lloyd George, armata britanică n-a putut fi pusă
sub comanda acestei ligi. Astfel, nu s-a instaurat “noua ordine mondială” la care visase House, ci
batjocura “mandatului britanic în Palestina”.
Capitolul 34: Sfârșitul lordului NorthcliffeDupă Conferința de pace de la Paris, unde s-a pus pumnul în gură evreilor din Europa, care, ca și
Sylvain Lévi protestau, s-a ținut Conferința de la San Remo din 1920, unde s-a împărțit imperiul
turcesc între învingători și s-a aplicat invenția dr-lui Weizmann din 1915, conform căreia un
“mandat britanic” urma să administreze Palestina ca “patrie națională a evreilor”. S-au ridicat
proteste, căci adevărata față a lucrurilor a început să fie cunoscută, dar Balfour l-a asigurat pe
Weizmann că protestele “n-au nicio importanță, fiindcă ne-am stabilit politica”. Politica lui era
stabilită astfel încât oricât de distrugătoare era, nimic n-avea altă importanță pentru Balfour decât
să-și slujească stăpânii. Lloyd George îl îndemna pe Weizmann la San Remo să se grăbească
până nu se liniștesc lucrurile căci, zicea el, lumea e ca Marea Baltică, dacă îngheață, dr.
Weizmann “va trebui să aștepte un al doilea dezgheț” – adică un al doilea război mondial.
Astfel Liga națiunilor i-a arogat lui Weizmann dreptul de-a pune teritorii sub diverse mandate și
apoi a ratificat aceste mandate. Asta a făcut în 1922. Se auzeau proteste din partea tuturor, în
afară de trei părți: sioniștii originari din Rusia care dirijau mandatarea, politicienii “filosemiți” pe
care dr. Weizmann îi folosea și-i “ura”, și intelighenția liberală sentimentală, pe care o descriu
protocoalele Sionului cu atâta dispreț. Cei care protestau erau așa de numeroși, încât fără forța
conspirativă și corupția totală a guvernelor n-ar fi putut să învingă sionismul. Protestau: 1) arabii
din Palestina; 2) evreii din Palestina; 3) conducătorii sioniști de frunte din America și fruntașii
evreimii ne-sioniste din Anglia și America; 4) guvernanții și soldații britanici din Palestina; 5)
observatorii britanici și americani oficiali din Palestina; și 6) o mare parte din presa încă
nesubjugată total la ora aceea forțelor oculte ale distrugerii.