răspuns în batjocură: “Nu prea am frecventat cursuri de istoria bisericii, așa ca nu știu cât le pasă
italienilor de camera în care a avut loc Cina cea de taină”.
(În 1950, sioniștii deschiseseră în clădirea aceea, chiar sub încăperea Cinei de taină, o așa-numită
“pivniță a catastrofei”, pentru pelerinaj iudaic, pe care până și rabinul șef al Africii de Sud,
vizitând-o, a fost îngrozit de superstițiile primitive dezvoltate acolo. El scrie: “Mi se pare că are
ceva ne-evreiesc, ceva care ține mai degrabă de superstiție decât de credința religioasă
autentică... Mă îngrozesc gândindu-mă ce efect vor avea aceste povești pur apocrife asupra
evreilor simpli, pioșii și superstițioșii din Yemen”).
La Berlin, Chaim Weizmann a întâmpinat opoziția unui ministru evreu, Walter Rathenau. Acesta
spunea că nu vede de ce evreii din Germania trebuie să devină străini în patria lor. Rathenau a
fost asasinat cu promptitudine și astfel sionismul s-a mai scăpat de un evreu incomod, campion
al evreilor integrați în societate. Ca să-și asigure votul Spaniei, Chaim Weizmann i-a spus
delegatului spaniol: “Acum Spania are șansa să plătească parte din ce ne datorează nouă,
evreilor”. Partea aceasta se referea la o datorie pe care Spania, chipurile, o contractase în Evul
mediu, când oferise azil evreilor pe care Iehova, mâniat, îi împrăștiase din țara făgăduinței
printre semințiile lumii. Semințiile lumii erau vinovate prin însăși existența lor de faptul ca
Iehova îi împrăștia pe evrei printre ele, care deveneau astfel instrumentele mâniei lui Iehova,
pentru care crimă trebuiau apoi să plătească pe veci de veci. De aceea acum, Spania și Brazilia
puteau plăti doar “parte” din ce datorau ca foste instrumente ale mâniei lui Iehova. Dar Spania și
Brazilia și-au plătit “partea” de datorie și Liga națiunilor a votat pentru mandatul britanic. Nici
măcar Chaim Weizmann nu știe dacă voturile au fost obținute prin eforturile lui sau prin alte
presiuni exercitate asupra șefilor de state de cineva necunoscut chiar și lui.
În Anglia, Lorzii Sydenham, Islington și Raglan au încercat să oprească mandatul și au introdus
o moțiune în camera lorzilor care a votat cu o mare majoritate, repudiind Declarația Balfour. Dar
votul lor n-a avut putere, căci camera lorzilor fusese despuiată de putere în stat. Astfel, la 24 iulie
1922 Liga națiunilor a votat că trupele britanice vor menține un cordon militar în Palestina care
să asigure intrarea sioniștilor în averile și pământurile strămoșești ale palestinienilor. (Mandatele
votate de Liga națiunilor atunci includeau de formă și Irakul, Siria și Transiordania și d iverse
teritorii în Oceania, mandate care au f ost curând lichidate sub o formă sau altă , prin
inde pendență sau înglobare, astfel c ă din toată afacerea mandatelor s - a ales doar scopul
principal, terorizarea palestinienilor cu forța armată a unei mari puteri, până când sionismul va
fi destul de puternic din punct de vedere militar ca să continue teroarea fără trupe brit anice).
Curând a fost și America amestecată, deși publicul american n-a avut habar timp de 30 de ani de
ce face guvernul său acolo. Președintele Wilson era mort, țara avea un președinte republican, pe
Harding, și republicanii s-au grăbit să se plece sionismului mai abitir decât oricine, deși n-aveau
nicio nevoie s-o facă și publicul la ora aceea nu i-ar fi susținut dac-ar fi știut. În iunie 1922,
Congresul și Senatul american au votat o rezoluție identică cu declarația Balfour din 1917, astfel
încât administrația americană republicană nu mai diferă cu nimic de cea democrată și alegatorul
american, fără să știe, are un singur candidat la alegeri, indiferent câte marionete apar în
campania electorală și pe lista de vot: candidatul “sectei formidabile”.
Capitolul 35: Patria naționalăTimp de 10 ani s-a publicat minciuna că sioniștii aveau în Palestina doar un centru cultural
iudaic, o universitate, o bibliotecă și câteva ferme. Dar arabii n-au crezut niciodată minciuna care
a dus de nas restul lumii. Ei au văzut imediat cum li se aplica lor, cu armamentul secolului 20 ,
vărsarea de sânge și holocaustul cerut de Iehova în scrierile leviților din sec. 5 î.Hr. Au căutat să
se apere răsculându-se și protestând și sângele lor a fost vărsat de atunci încoace fără întrerupere.
Plângerile lor n-au fost ascultate. Leopold Amery, secretar britanic pentru colonii, s-a dus în
Palestina în 1925 și le-a spus palestinienilor că Anglia nu-și va schimba politica orice-ar fi.