Autorul ridică întrebarea ce putere determină un guvern să stabilească o politică pe care apoi să
refuze s-o reexamineze sau s-o schimbe când condițiile o cer. Atât guvernul englez cât și cel
american au refuzat să dezvăluie cine le stabilește politica și cine nu le dă voie s-o schimbe
atunci când popoarele lor o cer.
În timp ce Palestina începea să se zvârcolească, politicienii de la Londra și Washington se
felicitau de isprava lor și Lloyd George, deși era pe ducă, căci nu mai era util, tot se mai grăbea
să lingă cizmele stăpânilor lui. La o conferință publică se lăuda: “La școala unde am învățat eu se
preda mai mult despre istoria evreilor decât despre istoria propriului meu popor”. Dar și cei care
l-au înlocuit au făcut exact ca el. În 1935, lordul Balfour s-a dus la Tel Aviv să-și vadă opera,
unde a făcut un tur sub puternică pază militară și a fost încântat de “primirea cordială”. În Siria
însă, unde teroarea militară era mai puțin eficace, a fost huiduit și a fugit înapoi în Anglia, sub
escortă militară. Căci de-acum arabii începuseră să vadă tragicul destin la care fuseseră
condamnați. Ei, care cunoșteau Talmudul, Thora, secta leviților și acum îi cunoșteau și pe hazari,
nu vindeau decât puțin din pământul lor și căutau să se salveze de cotropirea sionistă și să-și
apere avutul și viața. Evident, nu puteau fi deposedați total decât de o forță militară superioară.
La început, marile puteri n-au recunoscut pe față că vor face asta. Churchill a cerut în 1922 să li
se permită arabilor drepturi politice în propria lor țară (alegeri), dar Chaim Weizmann a interzis
aceasta și apoi s-a plâns că arabii îi cred “pe cei care răstălmăcesc scopurile sioniștilor”, când
chiar el le refuza drepturi civile în propria lor țară. Deși guvernul britanic sub călcâiul lui Chaim
Weizmann refuza să-și revizuiască politica, ca să astupe gura lumii, a trimis din nou observatori.
Aceștia, comisia Shaw și comisia Simpson, au raportat veridic, la fel ca și comisiile de dinaintea
lor, și Chaim Weizmann s-a plâns că rapoartele lor sunt “dușmănoase”. Lloyd George a început
să dezaprobe pe față confiscările de averi ale palestinienilor de către sioniști, la care Chaim
Weizmann a răspuns că “evreii, care au suferit atâta [probabil din partea lui Iehova, căci n-a
explicat la ce suferințe se referea; asta era în 1925, când încă nu se inventase gogorița
'holocaustului'] nu vor face ca arabii să sufere la mâna lor”.
După această declarație persecuția arabilor a continuat și mai abitir. Dar lui Chaim Weizmann
nu-i păsa de ce zic arabii; scopul lui era să țină guvernul englez și american strâns în pumnul lui
și acestea să-i execute ordinele. Dușmanii lui nu erau atât arabii, cât evreii ne-sioniști militanți.
Aceștia nu voiau o Palestină scăldată în sângele arabilor dezmoșteniți, ci un monument cultural
al iudaismului și aceasta a fost slăbiciunea care i-a dat câștig de cauză lui Weizmann, căci
mandatul britanic cerea ca “toți evreii să colaboreze la instaurarea patriei naționale evreiești”.
Cum mase largi de evrei se opuneau faptelor sioniștilor în Palestina, Chaim Weizmann s-a
concentrat în următorii 8 ani pe neutralizarea acestora. În acest scop, a inventat termenul de “ne-
sionist”. Evreii din Anglia l-au înțeles și l-au evitat, dar cei din America au căzut în capcană și în
1928 s-a anunțat crearea unui grup “ne-sionist” care-l va ajuta pe Weizmann să “construiască
Palestina”. În 1929 Weizmann a instaurat “Agenția evreiască lărgită” care chipurile includea toți
evreii, căci includea oarecari “ne-sioniști”. Arabii au recunoscut imediat pericolul momentului în
care această agenție va deveni guvernul Palestinei și și-au intensificat lupta. Până și guvernul
britanic a trebuit să recunoască în 1930 că mandatul era un fiasco și actul Passfield ordona să se
suspende imigrația sionistă și să se controleze autoritatea Agenției evreiești. Dar Chaim
Weizmann l-a chemat imediat pe primul ministru britanic Ramsay MacDonald la el și acesta a
revocat actul Passfield și a întrebat cu umilință cine dorește Chaim Weizmann să fie numit
comisionarul britanic al Palestinei.
Nimeni, spune autorul, nu poate spune cu ce erau șantajați acești politicieni, de ce se temeau de
erau așa de servili și supuși lui Chaim Weizmann. Memoriile lor nu dezvăluie. Dar din 1930
încoace, atât politicienii englezi, cât și cei americani s-au supus ordinelor unuia ca Chaim
Weizmann imediat, cu cea mai mare umilință, fără să crâcnească, arătând că-l consideră
reprezentant al unei puteri de care se tem mai mult decât de moarte.