În 1938, sioniștii americani au înghețat de groază la gândul că Hitler s-ar putea înțelege cu evreii.
Oswald Pirow, ministrul sudafrican al apărării, trata cu Hitler în acest scop, cu asentimentul
primului ministrului englez, Neville Chamberlain. Tratativele erau prospere și se întrevedea un
acord. Atunci a survenit din nou o asasinare. Un tânăr evreu l-a împușcat la Paris pe diplomatul
german von Rath. Cineva a provocat răzmerițe în Germania, sinagogi au fost arse, tratativele lui
Pirow cu Hitler au fost întrerupte și din nou nu s-a cercetat asasinatul, de teama ca nu cumva să
se afle adevărul. Iar rabinul Wise a susținut din nou că asasinul a fost “un tânăr singuratic,
împins de nebunie”. Roosevelt a reacționat imediat ca un automat și și-a rechemat ambasadorul
din Germania, zicând cu oroare: “Nu pot să cred că așa ceva [arderea sinagogii] se poate
întâmpla în civilizația secolului nostru”. Asta, deși văzuse, fără prea multă uimire, arderea
bisericilor și dinamitarea catedralelor în Rusia bolșevică și se grăbise să salute cu dragoste
frățească pe cei care le-au ars și dinamitat. Roosevelt și-a manifestat oroarea la incendierea
sinagogilor din Germania la o clipă după ce-l felicitase cordial pe Hitler printr-o telegramă
pentru capitularea Cehoslovaciei cotropită de naziști – ceea ce pare că nu deranja cu nimic
civilizația secolului nostru. În acest moment, pe autor l-a înecat scârba și și-a dat demisia.
Statele Unite au intrat în război în 1937-38, când Roosevelt dădea aceste declarații și nu când au
atacat japonezii Pearl Harbor. Declarațiile ale lui Roosevelt conduc direct la declarația lui din
1942, când a jurat răzbunare crâncenă împotriva Germaniei pentru că evreii, chipurile, ar fi
suferit așa de mult în Germania, unde el și consilierii lui confidențiali s-au opus să li se ușureze
soarta câtuși de puțin. Asasinarea lui von Rath a fost, ca și atentatul de la Sarajevo, pretextul
pentru un război mondial. Roosevelt nu s-a îndoit nicio clipă că-și va târî țara în război, căci în
1938 mentorul lui, Baruch, se lăuda cu victoriile americane în războiul ce nu începuse încă.
Autorul prezice că președintele Statelor Unite își va târî țara într-un al treilea război mondial,
pentru a satisface ambiții și scopuri oculte, exact ca Wilson și Roosevelt.
În acești 6 ani, când “războiul inutil” care a înecat Europa în sânge a aruncat omenirea în
dezastru, autorul a fost la Berlin, Viena, Praga, Budapesta, Belgrad, București, Sofia și Varșovia,
în cercurile guvernamentale, și a văzut cum se pregătește adevăratul masacru. A vorbit cu Hitler,
Goering și Goebbels, a prânzit cu Litvinov, ministrul de externe sovietic, la Geneva, l-a vizitat pe
Mussolini și pe Ramsay Macdonald, premierul britanic; a avut conversații de ore întregi cu
Eduard Benes la Praga, apoi cu cancelarul austriac și prim ministrul maghiar, cu regii și
politicienii din țările balcanice. A asistat la ședințele Ligii națiunilor, unde s-a dus la început cu
un entuziasm naiv, când încă nu pricepea, și-a fost dezgustat de târgul de telali care a fost Liga
națiunilor, unde totul se vindea și cumpăra la întuneric, pe coridoare. S-a dus la Moscova,
însoțindu-l pe Anthony Eden și a văzut un regim similar cu al lui Hitler, dar mai rău, cu singura
diferență că la Moscova toate posturile politice și influente erau ocupate de evrei. Pe atunci n-a
priceput multe, dar un lucru a priceput: că Hitler va începe un război și că celelalte puteri doreau
acest lucru și nu să-l împiedice. Un alt prim ministru britanic, Stanley Baldwin, nega intențiile
războinice ale lui Hitler, zicea el, “ca să nu-și piardă alegerile”. Alt prim ministru britanic,
Neville Chamberlain, credea că-l va putea împinge pe Hitler să lupte împotriva lui Stalin, deși
toți știau că Hitler și Stalin vor începe războiul împreună, ca aliați și prieteni. Când a izbucnit
războiul, autorul a crezut ca e o nebunie colectivă, o rătăcire mintală care a dezlănțuit acest
război inutil. După 18 ani de studiu intens și văzând evenimentele care au decurs din război,
autorul știe acum că există unii care au vrut și au creat cel de-al doilea război mondial pentru că
lor le-a fost util.
Capitolul 38: Țărișoara de departeBalfour a murit în 1930, luându-și un duios rămas bun de la dr. Weizmann pe patul de moarte și
lăsând în Palestina răzmeriță, distrugere și moarte, cu care guvernatorii britanici nu mai știau ce
să facă: arabii se opuneau jafului la care erau supuși, și când mandatarii britanici încercau să facă
dreptate, primeau ordine de la Londra să facă strâmbătate. Li se ordona să oprime pe cei pe care-
ar fi trebuit să-i protejeze, și să-i favorizeze pe invadatorii din Rusia. Corupția care domnește în