Prima experiență marcantă a fost cam așa : mergeam prin oraș, seara, 22 p.m. Iarnă,
frig. La un moment dat văd cum mă depășește o mogâldeață, fugea cât putea, cu
mișcări de robot, fiindcă nu putea avansa cine știe ce cu pașii săi mici. Parcă era
iepurele din reclama la Duracell. Era îmbrăcat cu un combinezon matlasat care îi era
un pic mic, așa că și fără să fugă s-ar fi mișcat greu.
- Puștiule, ce e cu tine, te-ai pierdut?
- Nu, nene, m-a sunat mama să vin s-o iau, e femeie de servici la ( o clădire de
birouri ) și mi-a spus că i s-a făcut rău. - Păi de ce nu a venit taică-tău?
- E la pușcărie, nene, a vrut să fugă la nemți.
- De ce n-a luat un taxi?
- Suntem săraci, nene...
Am aflat că venea dintr-un cartier de la vreo 3 km depărtare, probabil fugea de 2 ore.
Seara, prin frig, cu 4-5 pași pe metru, fugea să ..ce? Cum să-și ajute mama? Probabil
doar să-i care plasa în care își ținea strictul necesar...urma să facă iar 2 ore până
acasă. L-am luat pe umeri, l-am dus acolo și de la căldură s-a prăbușit ca un sac de
cartofi de la epuizare. Am chemat un taxi, i-am dus unde locuiau, dar pomană n-au
acceptat. De atunci n-am mai simțit niciodată răutate, invidie și aroganță, iar
indiferența îmi provoacă o repulsie imensă. Compasiunea a fost o constantă a vieții
mele, deși am luptat dur și fără ezitare cu Răul. Mulți intelectuali uită să-și educe și
fizicul, nu doar spiritul, de aceea Lumea e o pradă ușoară pentru cei lipsiți de
scrupule.
Formatorii m-au băgat şi în politică, anticomunistă, iar faptul că nu am păţit nimic
atunci este un miracol la fel de mare ca învierea lui Lazăr. Omul acela a fost înviat o
singură dată, pe când la protejarea mea de sucombare prematură cred că a muncit o
armată de îngeri celebri, înarmaţi până-n dinţi. La doar 15 ani am organizat un miting
de protest contra intrării ruşilor în Afganistan, în curtea şcolii. Pauză fiind, am blocat
uşile pe dinafară, pentru ca elevii să nu poată intra, iar profesorii să nu poată
ieşi ...eu eram sus pe trepte, elevii jos.
- Vitejii mei, a venit vremea să arătăm cine suntem...
Mă rog, asta era ceva cu Ştefan cel Mare, le mai încurc, fiindcă mă cheamă şi Ştefan.
Discursul a fost relativ scurt, dar suficient ca profesorii să zgâlţâie înnebuniţi
uşile, pentru că ştiau că isprava mea li se va deconta şi lor şi mie. De fapt, numai lor!
Alţii au păţit-o rău de tot pentru infinit mai puţin, mie nu mi s-a clintit un fir de păr
din cap. Unde mai pui că am încuiat în clasă două colege care studiau limba rusă, ca
să nu se ducă la oră.
- În semn de protest față de intrarea rușilor în Afganistan, am subliniat cu
gravitate.