- Te-ai gândit vreodată la faptul că dacă un bărbat nu poate să aibă erecţie
datorită unei supărări, să zicem, asta înseamnă că el de fapt e mai evoluat decât o
femeie? Corelarea organului masculin cu o stare psihică, să fi durat vreo 100 de
milioane de ani?
Eu am calculat sub 50, cu slabele mele cunoştinţe în domeniu.
- Femeia, chiar dacă e supărată, poate s-o facă, n-o opreşte nici un organ.
Probabil, în viitor, prin evoluţie, labiile mari şi mici vor deveni foarte puternice şi se
vor închide la comandă, iar atunci şi la ea va exista o corelaţie organ-psihic.
Aşadar, conform acestei teorii, bărbatul are nişte milioane de ani buni în faţă, la
fel cum se spune şi în Biblie, că femeia a fost creată ulterior. Nu trebuie să fii mare
savant ca să înţelegi aşa ceva, e de ajuns biologia din liceu.
Revenind, folosirea aparatelor, progresul tehnic în general, faptul că ne ajutăm cu
maşini, este pur şi simplu o...modă, trecătoare. Cei din anii 10500 ai actualului ciclu
vor avea tot ce vor doar stând liniştiţi în fotoliu, “telepatic”. Am pus ghilimele fiindcă
nici eu nu-mi dau seama cum NU va fi vorba doar de un mediu virtual, acei oameni
vor trăi cu adevărat deşi corpul lor va semi-vegeta. Probabil se vor racorda la Cuvânt,
acolo trăind cel puţin la fel de intens, între fizic şi energetic.
Era bine dacă ştiam exact, dar am primit un creier doar cu 1000 de ani înaintea
vremurilor noastre, nu cu 4000.
Nişte savanţi inspiraţi au observat că felul în care se dezvoltă un virus în
organism şi atacă celulele sănătoase seamănă izbitor de bine cu modul, rutele de
atac ale unor popoare invadatoare prin excelenţă : mongolii, hunii, turcii, tătarii şi
alţii. Au creat o grafică şi o animaţie a răspândirii virusului şi oricine poate observa că
seamănă cu deplasarea şi modul de atac, chiar al celor mai mici unităţi de luptă, cu
toată strategia, organizarea, unor astfel de armate.
Am avut şi o viziune legată de iad...nu erau cazane de smoală, nici corniţe şi
copite. Erau mulţi oameni care îşi făceau lucruri cumplite. Unul se lovea cu un cuţit în
cap, urla de durere un timp, apoi o lua de la capăt. Probabil în viaţa pământenă
ucisese pe cineva în acest mod, dar nu durerea i-am simţit-o , ci remuşcarea
chinuitoare psihic, plus un soi de disperare :
- Cum am putut să fac aşa o tâmpenie?
Nu “ aşa o grozăvie”...îi era ciudă că a putut fi aşa de prost să facă aşa ceva.
Un altul se târa prin nişte şanţuri de lemn foarte înguste, sub pământ, iar lui i-am
simţit groaza şi chinul fizic, ca o supercriză de claustrofobie, plus durerea unghiilor cu
care zgâria lemnul, julirea membrelor...probabil îngropase pe cineva de viu sau era
vorba de nişte tranşee din primul război mondial. Toţi acei oameni, în mod absolut
sigur, nu vor mai face aşa ceva într-o altă viaţă, după un astfel de tratament. Vor face
altele, de acelaşi gen, alte crime? Poate că nu, poate că alt gen, pentru că
nenumărate acte de agresiune psihică pot produce suferinţe şi distrugere. Şi