Valorificarea_didactică_a_operei_lui_Ion_Creangă_în_ciclul_primar (1)

Partea întâi începe cu evocarea duioasă, plină de dragoste, a locului de baștină, cu primele
învățături dobândite la școala din poarta bisericii, prin metodele primitive ale vremii și pedepsele
aprige, dar și cu zburdălniciile specifice vârstei cele mai frumoase a vieții. Cititul la ceaslov,
completat cu episodul uciderii cuvioaselor muște și a cuvioșilor bondari cu procitania, isprăvile
făcute în sat la praznice și hramuri, episodul holerei din 1848, episodul din casa Irinucăi de la
Broșteni. Tot aici, în capitolul întâi, se schițează primele portrete ale mamei și tatălui, care vor fi
amplificate în următoarele capitole, portretele primilor profesori, ale colegilor, năzuințele părinților
și participarea bunicilor la educația nepotului.
Partea a doua debutează cu rememorarea, plină de lirism, a locurilor de care a fost legată
copilăria autorului, și anume casa părintească. Dominantă este figura mamei, duioasă, prezentată
într-o aureolă supranaturală, învăluită de trecerea vremii dar care lasă în mintea copilului imaginea
unei femei deosebite, diferită de toate celelalte, Creangă mrturisindu-și dragostea nesfârșită față de
mamă, într-un mod aparte, plin de lirism și melancolie, în stilul cărților bisericești. Apoi, trece la
relatarea succesivă a unor întâmplri hazlii din copilărie: nebuniile și giumbușlucurile din casa
părintească, Crăciunul cu tăiatul porcului, Anul Nou cu plugușorul, smântânitul oalelor, conflictul
cu moș Chiorpec ciubotarul, cel cu matușa Mariuca din pricina cireșelor, nastrușnica pupăză din tei,
precum și episodul scăldatului în Ozana cea frumos curgătoare. Capitolul se încheie cu
autocaracterizarea scriitorului, făcută în vorbe populare de duh. Capitolul al doilea este cel mai
cunoscut și mai gustat al Amintirilor.
Partea a treia se deschide cu caracterizarea Humuleștiului în raport cu vecinătățile lui,
începând cu anul 1852 când Creangă este isonar la biserica Adormirea din Târgul Neamț, urmate de
zilele de școlaritate, sub conducerea preotului Isaia Duhi, popa Duhu, apoi perioada studiilor la
școala de catiheți din Fălticeni. Povestitoul descrie, cu un umor deosebit, metodele de învățământ
ale vremii și petrecerile cu feciorii humuleșteni de la Pavel Ciubotariul, gazda lor și crâșmărița cea
frumoasă. Cearta catiheților în casa acestuia, cu ”poștile” și bătaia strașnică se numără printre cele
mai savuroase momente ale operei, capitolul fiind încheiat de răzleția catiheților.
Partea a patra începe cu o mărturisire, din partea autorului, despre legătura de nedestrămat
cu locul de baștină, amintindu-și împotrivirea la planurile mamei sale de a-l face preot , schizând în
grabă câteva portrete bisericești. Plecarea din Humulești la Socola, zugrăvită cu inimă grea si cu
durere în suflet, și seminarul de la Iași încheie memorabilele Amintiri ale lui Creangă.
Atât valoarea de viață cât și cea istoric-documentară a Amintirilor din copilărie este foarte
mare deoarece viața copilului este strâns legată de aceea a familiei și a satului. Prin detaliile
abundente, inserate de autor ân opera sa memorialistică, se poate reconstitui viața Humuleștilor,
fixat cu precizie pe harta topografică ”din târg drept peste apa Neamțului ... Împărțit în trei părți,
care se țin tot de una: Vatra Satului, Delenii și Bejenii”, ”sat mare și vesel”, ”sat vechi răzășesc,
întemeiat în toată puterea cuvântului, cu oameni harnici care trudesc zi de zi dar care știu să se și
veselească.
Istoria familie Creangă e spusă cu toate detaliile cu câteva generații în urmă, până la vestitul
Ciubuc Clopotarul, bunicul Nastasiei Creangă. Este prezentată și gospodăria familie Creangă, răzeși
harnici fără pământuri dar care și-au gasit drumul, familie înstărită datorită hărniciei părinților care
se ocupau cu negustoria, tărâm de activitate neobosită.
Superstițiile ocupă un loc însemnat în mentalitatea populară, Creangă vorbind cu ironie
despre aceste eresuri femeiești pe care și mama sa le practică. Cu umorul său, autorul destramă
orice urmă de încredere în aceste practici.
La baza întregii sale creații a stat mândria și dragostea față de locurile natale, față de familie
și față de toți cei apropiați lui, mândrie mărturisită de însuși scriitorul, umilința lui ”țărănească”
reprezintă un paravan pentru mândria enormă a humuleșteanului față de cercurile literare oficiale în
care pătrunsese. În autoportretul din finalul capitolului al doilea adoptă la persoana sa datele
generale ale înțelepciunii populare, fixând limite de vârstă unor calități de viață materială și morală: