Krudy, Menyhert Lengyel, Ignatz Lichtenstein, Laszlo Ladanyi, Imre Madach, Gitta Mallasz, Sandor Marai,
Kalman Mikzsath, Ferenc Molnar, Ferenc Mora, Zsigmond Moricz, Laszlo Nemeth, Emma Orczy, Sandor Petofi,
Jeno Rejto, Dezso Szabo, Sandor Szatmari, Maria Szepes, Antal Szerb, Ede Szigligeti, Aron Tamasi, Mihaly
Tompa, Cecile Tormay, Arpad Toth, Kalman Toth, Janos Vajda, Peter Veres, Jozsef Veszi, Mihaly Vorosmarty,
Albert Wass, Lajos Zilahy, Bela Zsolt.
Germania
La începutul secolului al XIX cele 39 de state ale Confederației Germane numărau circa 21 milioane de
locuitori, pentru ca în anul 1865 populația să atingă cifra de 34 milioane. Centre urbane importante erau: Berlin
(826 000), Hamburg (290 000), Munich (269 000), Dresda (177 000). La 18 Ianuarie 1871, Regele Wilhelm I
Hohenzollern al Prusiei a fost proclamat Împărat al Germaniei, iar primul său ministru, Otto von Bismarck, a
devenit Cancelar Imperial. În următoarele patru decenii populația a atins cifra de 68 milioane. Pionieri au
dezvoltării tehnologice, savanții germani au fost laureați cu 20 de Premii Nobel. Epoca imperială (Kaiserreich) s-a
caracterizat prin industrializare și creștere economică impulsionate de uzinele Krupp, un concern metalurgic
format din circa 60 de fabrici interconectate prin 150 km de cale ferată. Întreaga rețea de cale ferată se întindea
însă pe 63 000 km, iar cele 9 400 de locomotive puteau transporta zilnic 43 000 de călători și 30 000 tone de
marfă. Prin concernele BASF, BAYER și Hoechst, industria chimică germană a monopolizat aproape 90 % din
piața mondială de coloranți sintetici și o parte semnificativă din producția de substanțe farmaceutice, îngrășăminte
chimice, filme foto și substanțe electrochimice. Începând cu anul 1880, reforma socială a declanșat o serie de
măsuri de protecție socială: pensie de vârstă, asigurări împotriva accidentelor, asigurări medicale. Otto von
Bismark a demisionat în anul 1889 în favoarea generalului Leo von Caprivi, iar Împăratul Frederick III a fost
succedat de Împăratul Wilheml II Hohenzollern. Principalele edificii din epocă au fost ridicate într-o manieră
neo-clasică, specifică stilului german. Clădiri reprezentative au fost: Palatul Reichstag din Berlin, Palatul Regal
(Stadschloss), Insula Muzeelor din Berlin (Altes Museum, Neues Museum, Alte Nationalgalerie, Bode Museum,
Pergamonmuseum), Catedrala Berliner Dom, Catedrala Sf. Hedwig, Universitatea Humboldt, Bulevardul Unter
den Linden, Friedrichstrasse din Berlin, Jungfernsteig Boulevard, Speicherstadt, Colonnaden Strasse, Neuer Wall
din Hmburg, Residenz Konigsbau, Primăria, Odeonsplatz, Nationaltheater, Maximilian Strasse, Brienerstrase din
Munich, Palatul Zwinger, Semperoper, Furstenzug, Sachsische Staatskanzlei, Yenidze, Hellerau Festspielhaus,
Hygiene Museum, Technische Universitat, Carl Maria von Weber Music College din Dresda, Castelul
Neuschwanstein din Fussen. Apoi, începând cu primul deceniu al secolului XX, noua școală de arhitectură
(Bauhaus) a impus progresiv stilul modern, rectangular, cu structură din betun armat și fațadă lipsită de
ornamente. Cei mai importanți promotori ai efortului constructiv au fost arhitecții: Charlotte Stam Beese, Peter
Behrens, Dominikus Bohm, Edmund Collein, Erich Consemuller, Hermann Eggert, Richard Ermisch, Paul
Schneider Esleben, Friedrich Gartner, Eberhard Gildemeister, Walter Gropius, Hugo Haring, Lucy Hillebrand,
Walter Hohmann, Fritz Hoger, Rudolf Jacobs, Wilhelm Kreis, Constantin Lipsius, Richard Lucae, Erich
Mendelshon, Carl Moritz, Georg Hermann Nicolai, Hans Poelzig, Konrad Puschel, Ludwig Mies van der Rohe,
Franz Ruff, Alfred Runge, Hans Scharoun, Fritz Schumacher, Franz Heinrich Schwechten, Eduard Scotland,
Gottfried Semper, August Soller, Albert Speer, Bruno Taut, Paul Troost, Paul Wallot, Carl Wiedermeyer, Emilie
Winkelmann.