Ispr[vile lui P[cal[La mãsea cum trage baba, se uitau din grajd cu jind.
Iar când se-nnopteazã bine, iese unul ºi-o întreabã:
- Ce tot sugi aºa cu poftã din ulciorul ãla, babã?
- Ia niºte rachiu, bãiete... Ce sã fac, mãicuþã dragã?
Tot cu supãrãri pe lume sã mã lupt o viaþã-ntreagã?
Mulþumiri sã n-am nici una? Ah, ce mai rachiu! Te unge
Când îl dai pe gât, nu alta! Cât sã bei, tot nu-þi ajunge!
Ãsta singur, câteodatã, de necazuri mai mã scapã.
Bietei slugi atuncea gura începu sã-i lase apã: - Nu ne dai un pic ºi nouã? Dã-ne, ca sã ne-ndulcim
ªi noi puþinel amarul, cã destul ne chinuim,
Tot pãzind haramul ãsta, zi ºi noapte, ceas cu ceas,
Nu cumva Pãcal-al naibii sã ni-l ºteargã de sub nas. - Cum sã nu vã deie baba? Sunt sãracã, vezi prea bine,
Dar ce am, sã-mpart cu alþii, o plãcere-i pentru mine!
Fã-te mai încoa, bãiete. Pe sfârºite mi-e ulciorul.
Ci mai am aice unul plin, poftim! alinã-þi dorul,
Apoi dã ºi la tovarãºi.
Omul ia ulcioru-n mânã,
ªi spre buze ridicându-l, trage-i! ca de la fântânã.
Hai cu el în grajd pe urmã, altuia i-l dã la gurã,
Iar acesta mai departe, pânã când toþi cinci bãurã.
¤nsã, ce sã vezi? minune! Nu trecu, de când sorbirã,
Cât ai zice-un Tatãl nostru, toþi argaþii adormirã.
Unul, sus în ºea cãlare pe spinarea Murgului,
Altu-având cãpãstru-n mânã, altul coada calului;
Doi, la uºã, cu topoare – cum erau ei rânduiþi –
Cãci bãtrâna... cine fuse? Vro miloagã, socotiþi?
Aº! Pãcalã! Iar rachiul, dres cu ierburi, din ajun:
Cum or bea din el strãjerii, toþi pe loc s-adoarmã tun!
...................