Petre Dulfu
ªi aleargã-n lungul curþii, glãsuind: – Sãriþi! foc, foc!
Auzindu-l slujitorii, în picioare-au fost pe loc.
Apã toþi cãrau în doniþi, ºi-o turnau peste vãpaie.
Auzise ºi boierul strigãtele din odaie
ªi sãri din pat sã meargã repede la stins ºi el.
¤nsã-n prag... deodat-aminte îºi aduse de inel.
- Ia stãi! se gândi. ªi-l scoase, îl dãdu cucoanei: – Þine!
Eu pe-afarã... cine ºtie? Tu, o sã-l pãzeºti mai bine.
Dar abia ieºi stãpânul. Zvâc! Pãcalã – din pridvor,
Unde-ascuns la geam stãtuse – intrã-n casã biniºor.
Lângã pat se furiºeazã, la cucoana, ºi-i grãieºte
(Ca ºi când ar fi boierul): – Nu-i nimic, te liniºteºte!
Focu-i stins. Ia dã-mi inelul, ºi-apoi dormi nainte, dragã!
Cuconiþa, somnoroasã, biata, d-unde sã-nþeleagã
Cã acela ce-i vorbeºte, nu-i boierul, ci e sluga? - Na! rãspunse... Iar Pãcalã, înhãþând inelul... fuga!
A ieºit cu el pe uºã, fãr-a mai grãi nimica.
..................
Iatã-n urmã ºi boierul: – Ei, ne-a fost degeaba frica.
Niºte paie-ardeau, departe ºi s-au stins pe loc. Pãcat,
Numai pentru-atâta lucru, somnul cã ni l-am stricat!
Unde mi-e inelu’ dã-mi-l... Ea se uitã cu mirare:
- Ce inel sã-þi dau, bãrbate!
- Mai mã-ntrebi?! Glumeºti, îmi pare.
Doar inelul care-n mânã þi-l pusei când am plecat!
- Mai mã-ntrebi?! Glumeºti, îmi pare.
- Eºti în minþi? Mai adineaori, n-ai venit ºi þi l-am dat?!
ªi cu el în mânã, grabnic, n-ai ieºit pe uºã iarã? - Eu, nevastã? Vai de mine! Uite-acuma viu de-afarã.
- Aº! se poate? Fugi de-acolo, omule, doar nu-s nãucã!
Sau, în lipsa ta, pe-aicea, n-o fi fost doar vro nãlucã.