Dulfu Petre - Ispravile lui Pacala (Cartea)

Ispr[vile lui P[cal[

Dar atunci, în ºurã oare, colo, neagra matahalã
La pãmânt lungitã... cine-i?

• De! ºtiu eu? grãi Pãcalã.
  ªi boieru-nainteazã, repede, cu lumânarea.
  Iar acolo când ajunge, ºi mai mare-i e mirarea:


• Ce vad? ¤i jidanul, Marcu! mort, aici? în ºura mea?
  Cum? Aceasta... tu, argate, mi-ai fãcut-o! nu-i aºa?


• Eu? Ba mã fereascã Sfântul! Doar secara þi-am furat:
  Celorlalþi în grije, nu ºtiu, dumneata ºtii ce le-ai dat!


• Ei, poftim! ºi-a zis boierul. Na! Se prãpãdi crâºmarul!
  Iar Pãcalã? teafãr, uite-l! câºtigã din nou, tâlharul!

* * *

Ce cãtase-acolo Marcu? Nu-i aºa, c-aþi vrea s-aflaþi?
Cum s-a nimerit sã cazã el în cursã? Ascultaþi.
Dupã ce strãjeri, boierul, cinci, în ºur-a aºezat,
Pe-nserate, lui Pãcalã, naiba-n minte ce i-a dat?
Merse la jidan în crâºmã: – Hei, jupâne, ºtii ceva?
Am o mierþã de secarã. Cum, de unde, nu-ntreba.
ªi setos cum sunt acuma, zãu, al ciorilor sã fiu,
Dacã nu þi-aº da-o toatã, pentr-o gurã de rachiu.
Marcu, auzind cã-i vorba de câºtig, se-nveseli:

• Bine... Ia sã-þi vãd secara.
  
  
  • Pãi, s-o vezi, dar nu-i aci.
    Este la boier în ºurã.
  
  
  • De, sã mi-o aduci, cã-þi dau.
  
  
  
  


• M-am gândit eu la plecare, nene Marcule, s-o iau.
  Dar erau prin curte oameni. M-am temut sã nu mã vadã.
  Uite-acuma-s toþi la cinã, nu e nimeni prin ogradã.
  ªi secara-n ºur-acolo cam la mijloc e-ntr-un sac.
  ¤nsã pic de obosealã!