Ispr[vile lui P[cal[ªi din douã vaci ies patru, ºi din patru, opt la rând;
ªi din opt, aveau sã iasã ºaisprezece vaci, curând.
Iar din astea, o cireadã cât colo! ªi credeþi oare
Cã se vinde pe nimica o avere-atât de mare?
Când la târg îºi duce marfa, omul trebuie – he-hei! –
Minte-n cãpãþânã s-aibã, nu tãrâþe, dragii mei!
Auzind aºa, sãtenii dau din cap: – Adevãrat,
Bine zice! ªi se duse vestea prin întregul sat.
ªi-a cãzut pe gânduri satul. – Apoi cum?, ziceau vro doi,
Vaci frumoase, de prãsilã, ca ºi el, n-avem ºi noi?
- Da, nici vorbã! zis-au alþii. Pentru ce, decât Pãcalã,
Mai pe jos sã fim noi oare? Nu ºtim ºi noi socotealã?
ªi vorbind aºa-ntre dânºii, dã-i! sã treac-o zi nu lasã!
Ce fac? Toþi de-a rându-ºi taie vacile ce-aveau pe-acasã.
ªi de piele, sãrãcuþii, le jupoaie-n graba mare;
Apoi haide pe la târguri, toþi, cu pieile-n spinare,
Sã le vândã, ca Pãcalã, preþuri mari cerând pe ele,
Nemaipomenite: cinci mii, patru mii de lei pe piele.
Dar în târg, negustorimea, auzind aºa minuni,
Izbucni-ntr-un râs cu hohot, a crezut cã sunt nebuni.
¤n deºert spuneau ei, bieþii, de prãsilã, de cireadã,
Lumea hohotea mai tare, strânsã-n jurul lor grãmadã.
* * *Dupã ce-au venit acasã, rupþi de foame ºi sãraci
Neavând nici bani în pungã, nici prin grajduri alte vaci,
Doar cu pieile pe umãr, ºi cu traista subþioarã
Ce sã-i facã lui Pãcalã, pentru cã i-a tras pe sfoarã?
Se-nþeleserã: sã-l piarzã ºi sã-i ia averea toatã.
Hai deci într-o dimineaþã, oamenii, la dânsul, gloatã!
¤l vârârã cu de-a-sila ºi-l închiserã-ntr-un sac.
Lângã satul lor, devale, se gãsea pe câmp un lac