Ispr[vile lui P[cal[IMOªTENIREANu azi, nici ieri, hei! de-atuncea, ap-a curs pe Olt cam multã!
(Sãnãtate, de la Domnul, celor care mã ascultã!)
Undeva, p-aici, sub cerul scumpei noastre Românii,
¤ntr-un sat, trãia – se zice – un moºneag, ce-avea trei fii.
Cei mai vârstnici, de! ca lumea! când mai buni ºi când mai rãi,
Când mai dezgheþaþi la minte, când mai proºti, sãrmani de ei.
Cel mic însã... altã fire! Suflet bun, dar mult poznaº.
Ca sã facã el vreun lucru, cum se fãptuieºte, aº!
Toate le fãcea sucite ºi pe dos, de te-ncruceai.
Un nãtâng, un gurã-cascã îþi pãrea – când îl vedeai.
¤i ieºeau la capãt însã toate-aºa de minunat,
Cã, de fapta-i sãvârºitã, locului stãteai mirat.
O plãcere-avea: de lacomi, de neghiobi, sã-ºi râzã-n lege!
ªi, ca el, la gard prostia cine mai ºtia s-o lege?
................
„Nãzdrãvan!“ ziceau o seamã. Alþii: „Ba e un þicnit!“
Iar la urmã, toþi: „Pãcalã“ oamenii l-au poreclit.
* * *¤ntr-o zi, bãtrânu-ºi cheamã fiii lângã pat: – Mi-e rãu!
Mi-a venit pesemne ceasul... Rãmâneþi cu Dumnezeu!
Aº fi vrut, la despãrþire, sã vã las ceva strânsurã,
Cã eu ºtiu ce greu o duce un sãrac... ºi câte-ndurã!
Dar în lume nu-i pe vrute, faci atât cât þi-e puterea.
CUPRINS