Hai, pãrinte! Mi-aº deschide singur, n-aº sta sã te chem.
Dar mi-s boii cam zburdalnici; o sã-ºi ieie vânt, mã tem.
Ieie-ºi! ducã-se-n pustiuri! popa din nãuntru-i zise.
Nu-þi deschid!
Atunci, Pãcalã poarta singur ºi-o deschise:
ªi cu caru-a tras în curte. Popa-n cas-a alergat,
ªi scoþându-ºi pe fereastrã capul: – Mã! ai cãpiat?
Ce-s dihãniile astea? Fugi cu dânsele napoi!
Cum cutezi, pe cap, duºmane, sã-mi aduci aºa lighioi?
Iar Pãcalã: – Ce dihãnii? Ce lighioi? Sunt boii mei,
Preacinstitule pãrinte. ª-încã ce boi buni!... ehei!
Au puteri, cât doisprezece! Când ai ºti ce bine trag!
Sã-i slobod din jug acuma, cã-s trudiþi, – ºi-n grajd sã-i bag,
Sã le dau ceva sã-mbuce.
De, stãpâne! cumpãnit-ai vorba ce-þi ieºi din gurã?
Aste iazme-þi prãpãdirã boiºorii amândoi;
Eu le-am pus la jug pe ele! ºi þi le-adusei drept boi!
Sã le dau acuma drumul? N-am decât sã mã supun!
Dar sã nu-mi gãseºti vreo vinã mai apoi! atâta-þi spun!
Hai odatã! dã-le-ncolo! N-auzi bine? Surd eºti oare?
Na! poftim! grãi Pãcalã, dejugând cu zor pe fiare.
Ursul, lupul – bodaproste! – slobozi când se pomenirã,
Þâºt! pe poartã, ca din puºcã! spre pãdure mi-o tulirã.
Popa, uºurat o clipã, mai în tihnã rãsufla.
Ce folos? Scãpã de fiare; de Pãcalã însã ba.
ªi când îl zãrea prin curte, ºi când se gândea apoi
Dupã toate celelalte, c-a rãmas ºi fãr’ de boi:
Sângele-i fierbea-n tot trupul, nu-ºi gãsea astâmpãrare.
¤i venea sã-ºi smulgã barba, pletele, de supãrare!
