Ispr[vile lui P[cal[Apoi zise: – Of, ºi-acestea, toate-argatul le-a urzit!
Cât mai calcã iarbã verde el ºi soþu-mi... s-a sfârºit
D-astea noi mereu pãþi-vom! Viaþa o sã ne-o urâm!
Deci ascultã-mã, cumetre, ºtii ce? hai sã-i omorâm!
- De! rãspunse el. Aºa e! Alt chip nu e de acum
Ca sã mai trãim în tihnã!... Hai sã-i omorâm! Dar... cum? - Cum? prea lesne!... Du-te mâine, ia din târg otravã tare.
Adã-mi-o. Apoi, la cinã, eu le-oi pune-o-ntr-o mâncare.
ªi e gata socoteala! Au s-adoarmã pe vecie! - Ei, ºi-n urmã? dimineaþã? bãnuialã n-o sã fie?
- Bãnuialã? Aº! „Asearã de la câmp, sosind trudiþi,
S-au culcat... ºi-n zori de ziuã, i-am gãsit înþepeniþi.“
Las’ cã mã pricep eu doarã! Haide... fii om de ispravã! - Bun! ne-am înþeles, cumãtrã. Mâine vei avea otravã!
Dar pe când vorbeau cam astfel dânºii, colo, pe furiº,
Ce sã vezi? Pãcal-al naibii, i-auzi, din tufãriº.
(Chiar venise-atunci, cu boii, jos la râu, la adãpat)
ªi lui Stancu, seara-acasã, el îi spuse ce-a aflat.
Stancu nu vroia sã creadã! – Soaþa mea? otrãvitoare?!
Fugi de-acolo, mãi creºtine! Este cu putinþã oare? - Mai mã-ntrebi de-i cu putinþã, bade Stancu? ºi te miri?
Ha-ha-ha! Pãi, naiba doarã... nu zideºte mãnãstiri!
Ce nu poate o femeie, draci în cap când i-au intrat?
...................
Omului la cap îndatã sângele i s-a urcat:
- Ah! ºerpoaica! stãi atuncea, s-o omor mai bine eu!
- Ba te-astâmpãrã, stãpâne, c-o sã-þi parã-n urmã rãu.
Decât s-o omori, mai bine s-o abaþi din calea rea!
Ce zici? vrei sã-i scoatem dracii?- Hei, ba bine cã n-aº vrea!
Cum sã-i scoatem, mãi creºtine?
- Hei, ba bine cã n-aº vrea!