Războiul dintre Mircea şi Baiazid.
Vine Baiazid cu oastea (câtă frunza şi iarba) şi pune un tun pe
malul Dunării. Mircea vine şi el la Dunăre cu un grup de viteji şi
înfige un steag în malul opus. Se enervează turcii şi mai aduc două
tunuri şi le îndreaptă spre români. Mircea mai aduce încă două
steaguri şi le înfige în mal. Turcii, iritaţi, aduc încă trei tunuri la
Dunăre. Românii aduc încă trei steaguri şi le înfig în mal. Se ener-
vează turcii rău de tot şi pleacă acasă.
După zece ani, se întâlnesc Mircea şi Baiazid într-un bar, la
Nisipurile de Aur.
BAIAZID: Bă, ce-ai vrut să-mi demonstrezi cu steagurile alea?
MIRCEA: Că mi se fâlfâie de tunurile tale.
Urmărit de turci, Ştefan cel Mare loveşte calul în spate cu pintenii
şi-i spune să alerge mai repede. Calul, puţin iritat, îi atrage atenţia
că nu-i place atitudinea lui şi-i spune să nu-l mai lovească. Aleargă
calul ce aleargă, iar, după un timp, Ştefan îl loveşte din nou cu
pintenii:
- Mai repede, mai repede!
- Mă, Ştefane, nu mă mai lovi, că mă opresc şi te prind turcii!
Aleargă calul ce aleargă, după care iar este lovit: - Mai repede, mai repede!
Calul, enervat la culme, se opreşte, iar Ştefan este prins de turci.
Înainte de a fi omorât, ca ultimă dorinţă, Ştefan cere ca să
vorbească cu calul său.
ŞTEFAN: Uite, mă ce mi-ai făcut! Te credeam un cal credincios,
acum am să fiu omorât!
CALUL: Bine, mă, Ştefan, te înţeleg să mă loveşti. Dar în operaţie?