Cartea final

„În faţa mea, zise ea, apărură doi copilaşi – un
băieţel şi o fetiţă. Ţinându-se de mână, ei mergeau
pe un câmp înflorit şi se îndreptau spre mine. Iar
pe palmele mânuţelor libere, întinse în părţi, ei
ţineau un curcubeu – mare şi sclipitor! Părea a fi
o poartă... Tot mai mult se apropiau copilaşii de
mine – îmi zâmbeau şi mă chemau să vin la ei, să
trec prin poarta curcubeului... Dar în momentul
acesta tu m-ai trezit...”
Pentru câteva clipe Anişoara a tăcut, de parcă
mai contempla cele văzute. Dar apoi a spus cu multă
resemnare: „După acest vis mi-au trecut toate dure-
rile – nu mă mai doare nimic!.. Şi de nimic nu-mi
mai este frică!!!”
După acel caz trecuse cinci ani, însă Anişoara
nici odată nu a revenit la „visul” de atunci, văzut
cu ochii larg deschişi. Sau poate că ea a înţeles
semnificaţia acelor vedenii la Poarta Eternităţii şi
nu vroia să mă facă să sufăr...
Iar pe mine niciodată nu mă va părăsi senti-
mentul copleşitor de vină în faţa acestui suflet
curat pe care l-am adus pe lume sub semnul unui
blestem... Şi mereu mă voi simţi vinovată pentru
că nu am reuşit să-i îndeplinesc dorinţa din urmă,
când în ultima seară ea mă ruga să o duc de la spital
acasă. Iar cănd în dimineaţa de 22 aprilie fusese
conectată la aparatul respirator şi ea mă chema
„ma-ma, ma-ma!”, am fost impusă de către medici
să părăsesc salonul. Şi nici bunelului Petru, care
aştepta la uşă nu i-au permis să o vadă ultima dată.
De toate mă simt vinovată...
Draga mea fetiţă, iartă-mă!