Eterna Primavara

bilă la vârsta ei. Peste ani am ajuns să înţeleg, că
în melancolia acelei priviri era incifrată reflecţia
propriului destin, curmat în floarea vieţii de o
boală nemiloasă.
Înconjurată în sânul familiei doar de maturi ea
era atentă la problemele lor zilnice şi creştea poate
prea serioasă şi „de toate înţelegătoare”. Chiar şi
în ambianţa copiilor mai uşor găsea limbă comună
cu cei care erau ceva mai în vârstă ca ea, decât cu
cei care erau de vârsta ei.
Niciodată nu voi uita cu ce durere a retrăit
Anişoara, acest copil de cinci anişori şi două luni,
decesul străbunicii sale Ana, femeie harnică şi
muncitoare, cu minte ageră şi înţelepciune nativă,
numele căreia i s-a dat la botez, şi care a dădăcit-o
din faşă. La înmormântare, ţinând în braţe nepo-
ţica, nicidecum nu o puteam linişti din plâns: a
plâns în hohote, cu disperare, cu un bocet sfâşiitor
din moment ce sicriul a fost scos din casă şi până
când a fost coborât în mormânt. Nu văzusem nici-
odată un copil să plângă în astfel de mod.
După acel trist eveniment am aranjat-o la grădi-
niţă, deoarece nu mai avea cu cine să rămână,
când toţi eram plecaţi la muncă. Ne mai gândeam,
că îi va fi bine în mediul copiilor. Dar la grădiniţă
lucrurile au luat o altă întorsătură. Ea căzuse
din scrânciob – o punte-balanţă, fiind împinsă de
un băiat-ştrengar care se juca prin apropiere. În
urma stresului suportat fetiţa pierduse vorbirea pe
vreo câteva zile. Dar despre cele întâmplate ea n-a
povestit niciodată: nici atunci, nici mai târziu. Am