Astfel s-a lăsat o grea cortină de fier între adevăr și mințile maselor de oameni. Politicienii erau
de-acum sub călcâiul sioniștilor, și masele la fel. Mai rămăsese o singură pătură care nu era încă
total aservită, și anume oamenii educați în diverse profesii și experții de care se plângea dr.
Weizmann. De la început, aceștia, împreună cu “amestecuri din afară care vin exclusiv din partea
evreilor” de care și dr. Weizmann se plângea, au fost cei care s-au opus cel mai mult pervertirii
societății de către sionism. Administratorii de carieră care nu depindeau de alegeri, experții
pricepuți în probleme tehnice, soldații de profesie, n-au putut fi făcuți să mintă. Aceștia au fost
total subjugați și determinați să acționeze împotriva conștiinței lor doar după ce aparatul de stat a
fost total capturat, astfel încât salariatul să poată fi dat afară, să poată muri de foame, nemaifiind
angajat nicăieri și să poată fi arestat dacă nu se supune ADL-ului. Autorul a văzut în 1943 o
încercare de acest fel. În acel an s-a inițiat o listă neagră secretă, unde să fie notați cei cu
conștiință, ce nu puteau fi folosiți în scopuri subversive, și care trebuiau eliminați din aparatul de
stat american. Lista a devenit curând foarte lungă, bazată pe dosarele pe care le alcătuia ADL, și
care erau apoi introduse în fișa de cadre a salariaților guvernului american.
Astfel s-a clădit baza de operare a unei poliții secrete ca cea din comunism, cu dosare și delațiuni
gata pregătite. ADL este, cum spune Martin Dies, “o organizație teroristă, care nu-și folosește
forțele ca să apere reputația evreilor, ci ca să-i forțeze și să-i supună pe alții scopurilor lor, prin
metode teroriste. De fapt, nu este o Ligă a Antidefăimării ci o Ligă a Defăimării”. Dar în 1956
președintele Eisenhower a trimis la convenția anuală a acestei Ligi mesajul lingușitor că “ea
reamintește națiunii că idealurile religioase trebuie să domine toate aspectele vieții”.
Unii funcționari, văzând listele negre și dosarele cu delațiunile pe care ADL-ul le introducea în
fișele de cadre ale tuturor funcționarilor guvernului american, s-au plâns unor membri ai
Congresului. Dar guvernul, prin cei mai sus-puși, s-a străduit să le astupe gura și să acopere
totul. Iar plângerile la Congres n-ar fi dus la nimic dacă membrii Congresului n-ar fi aflat că și ei
erau pe lista neagră! Roosevelt și administrația lui lucraseră așa de bine la regulamente, încât
ADL n-a putut fi împiedicată să facă ce vrea cu dosarele de cadre ale guvernului Statelor Unite și
singura vină ce s-a putut găsi a fost că “s-au folosit în acest scop fonduri ce nu fuseseră inițial
prevăzute pentru această activitate”, deci era ceva ce ținea de jurisdicția controlului cheltuielilor.
Pe 3, 6 și 7 octombrie 1947 s-a întrunit o comisie de investigare a cheltuielilor, sub conducerea
lui Clare E. Hoffman, membră a Congresului. Atunci, vreo sută de senatori și congresmeni
americani au aflat că ei și soțiile lor erau descriși în dosarele lor de cadre de la guvern ca
“naziști” și că această informație provenea de la ADL și Comitetul Evreiesc American, printr-o
firmă de avocați sioniști. Când șeful Departamentului de Cadre al Salariaților Guvernului
Statelor Unite a compărut în fața comisiei de anchetă, el a arătat că existau vreo 750.000 de fișe
ale unor oameni care trebuiau respinși și interziși să lucreze pentru guvernul american, pregătite
de o firmă din New York, și că copii ale acestor fișe au fost trimise fiecărei ramuri a guvernului
american pe întreg cuprinsul Statelor Unite, la fiecare birou, și că el nu era autorizat să arate
aceste fișe, căci numai cei trei șefi ai Comisiei Salariaților Guvernului, care raportau direct
președintelui Statelor Unite, aveau căderea să dezvăluie fișele. Cei trei șefi, Mitchell, Fleming și
domnișoara Perkins, au refuzat să arate fișele, zicând că nu-i lasă președintele (fișele au fost
introduse în dosarele de cadre de către Roosevelt, dar acum președintele care se opunea
dezvăluirii lor era Truman). Hoffman a spus că “află pentru prima dată de existența Gestapo-ului
în America”, și a întrebat dacă lista neagră îi cuprinde și pe cei care n-au făcut niciodată cerere să
lucreze la guvern. Mitchell a răspuns că da, listele negre sunt nelimitate și cuprind absolut pe
oricine care trăiește pe continent. “Cum, pe oricine și pe toți din toată țara?” s-a mirat Hoffman,
și cei trei șefi au răspuns afirmativ. Astfel, doar în 1943 se adăugaseră 487.033 de fișe
cuprinzând delațiunile ADL-ului în dosarele secrete și operațiunea asta a necesitat munca a zeci
de oameni. Dar exact când acești zeci de oameni introduceau denunțuri secrete în fișele de cadre
ale tuturor oamenilor, Comisia Funcționarilor Guvernului American a interzis să mai fie întrebat
cineva dacă este comunist (la inițiativa lui Roosevelt). Șefii serviciului de cadre s-au ferit să audă