septembrie. Dar nu numai că știa de aceasta; dr. Weizmann, ca președinte al Israelului, știa și
arătase că susține și masacrele și asasinările. Dar în cartea lui a preferat să nu știe.
Acceptând președinția statului Israel după ce-a văzut măcelul dezlănțuit de sioniști acolo, Chaim
Weizmann s-a aliat cu terorismul israelian și cu ucigașii. De ce atunci n-a omis din cartea sa
pasajul în care vorbește despre “răul nostru cel vechi” – doar omite atâtea alte lucruri? De ce i-a
acuzat pe “teroriștii evrei” (când doar întreg statul Israel e bazat pe cel mai sângeros terorism) că
“vor să forțeze mâna lui Dumnezeu”? De ce scrie: “Grupurile teroriste din Palestina reprezintă
un pericol mare pentru viitorul statului evreiesc; comportarea lor a fost ca cea a anarhiștilor”? Nu
pentru că avea scrupule morale. Comportarea lor nu e “ca cea a anarhiștilor”, ci e comportare de
anarhist, căci sioniștii sunt revoluționari, sunt anarhiști și ucigași care cred că masacrul și
asasinatul sunt arma politică cea mai acceptabilă și dr. Chaim Weizmann a fost toată viața un
anarhist și un conspirator. Nu rețineri etice îl făceau să dezaprobe măcelul practicat de evrei în
Palestina, ci considerente de eficiență politică: “Avem evrei care pot deveni ostatici în toată
lumea”, spune el. Iată ce frumos scrie dr. Weizmann: “Să nu fie legea alta pentru evrei decât
pentru arabi... arabii trebuie să înțeleagă că decizia Națiunilor Unite e definitivă, că evreii nu vor
acapara teren dincolo de granițele ce le-au fost fixate. Ei au această teamă în suflet și teama lor
trebuie înlăturată... De la început trebuie să vadă că frații lor din interiorul statului evreiesc sunt
tratați exact ca și evreii... Nu trebuie să ne închinăm altor zei. Profeții au certat întotdeauna
poporul evreu pentru tendința asta ce-o avea și de câte ori aluneca din nou în păgânism, când se
renega, Dumnezeul sever al Israelului îl pedepsea... Sunt sigur că lumea va judeca statul evreiesc
după felul în care se poartă cu arabii”.
Ce frumos scrie dr. Weizmann, citând din profeții Vechiului Testament. Când și-a publicat
aceste sentimente frumoase, arabii fuseseră izgoniți de pe pământul lor, evreii deja încălcaseră
frontierele fixate de ONU și invadaseră teritorii străine, arabii nici pe departe n-au dreptul la
nimic cum au evreii în Palestina. Dar dr. Weizmann ignoră ce știe foarte bine și pretinde că nu s-
a întâmplat, zicând că “nu trebuie să se întâmple”. Autorul nu-și aduce aminte să fi întâlnit în
vreo publicație, de pe buzele vreunui politician, așa perfectă ipocrizie. O explicație ar fi că, deși
n-a vrut să recunoască răul imens pe care l-a făcut, deși n-a putut să admită că pentru ce-a muncit
toată viața e o ticăloșie fără margini, a vrut, totuși, pe patul de moarte, să spună că răul e rău,
folosindu-se de formula “nu trebuie să facem”.
Unul mai mare ca el a spus însă lucrurilor pe nume: Dr. Judah Magnes, născut în America în
1877, dăduse și el viață sionismului, dar altfel: în mod religios. De la început a vrut ca Israelul să
fie nu un stat evreiesc, ci unul bi-național, arabo-israelian, și a denunțat șovinismul evreiesc. A
devenit rectorul Universității Ebraice din Ierusalim în 1925 (după ce a obiectat la ceremonia
pompoasă de înființare a acesteia, organizată de dr. Weizmann în 1918). Din 1935 era
președintele universității și în 1948 se afla la Ierusalim. A scris: “N-ar trebui ca refugiații să fie
pioni în jocul politicienilor. E deplorabil, de necrezut că evreii din Europa, după ce-au trecut prin
atâtea, acum creează în Țara Sfântă problema refugiaților arabi”. Imediat după ce-a spus asta a
murit și autorul n-a putut descoperi cum și de ce. În publicațiile evreiești, referirile la moartea lui
sunt misterioase și seamănă cu descrierea morții lui Herzl. Astfel, în prefața cărții rabinului
Elmer Berger din 1951 scrie că dr. Judah Magnes a murit “din cauză că i s-a frânt inima”.
Dr. Magnes a fost unul dintre cei care de 50 de ani se străduiau să scape Occidentul și pe evrei
din ghearele conspirației din ghetourile talmudice din Rusia. A înființat o organizație, Asociația
Ihud, care în 1955 spunea în ziarul său din Ierusalim: “În cele din urmă tot va trebui să acceptăm
adevărul: n-avem niciun drept să ne opunem din principiu reîntoarcerii refugiaților palestinieni la
vetrele lor... Pentru ce luptă Ihud? Să schimbe butoiul cu pulbere... într-un loc de conviețuire
pașnică. Și ce arme trebuie să folosească Ihud? Adevărul... N-aveam dreptul să ocupăm o casă
arabă pe care n-am plătit-o; la fel câmpurile agricole, livezile, prăvăliile și fabricile. N-aveam
niciun drept să colonizăm și să materializăm sionismul pe spezele altora. Ăsta e furt, asta e