Napoleon fusese dispus să fie un instrument al lui Iehova când a vrut să le recucerească
Ierusalimul, dar acum era împărat și nu mai era dispus să fie o marionetă. Le-a pus niște întrebări
pe care dr. Kastein le numește “infame”, dar care chiar el recunoaște că “au pătruns în mod
corect esența problemei”: Sunt evreii din Franța parte din națiunea franceză, sau nu? Respectă ei
legile Franței? Îi privesc ei pe francezi ca pe niște “frați” sau niște dușmani? Au voie după legea
lor să se căsătorească cu francezi? Legea lor impune tratament economic diferit pentru evrei și
pentru francezi? Aceste întrebări puse de Napoleon în mod public definesc “legea” de
discriminare rasială și religioasă cu care leviții, autorii Thorei și ai Vechiului Testament, au
anulat cele 10 porunci. Napoleon i-a pus pe cei 112 reprezentanți într-o situație grea, de unde nu
puteau ieși decât renunțând în mod sincer la legea talmudică, sau prefăcându-se pe moment că
renunță la ea, ceea ce Talmudul permite. Au negat cu hotărâre că există o separare talmudică
între ei și francezi. S-au declarat francezi înfocați, gata să se căsătorească cu oricine, dar numai
“după legea civilă”, au zis ei, nu și după “legea lor”. În realitate, nici ei și nici alți talmudiști n-au
renunțat vreodată la a fi stat-în-stat și la segregarea rasială crâncenă cu care lucrează pentru
distrugerea statului-gazdă.
Napoleon s-a arătat într-adevăr genial, cerând ca aceste răspunsuri date întrebărilor lui să fie
legiferate de Marele Sanhedrin pentru vecie. Cei 72 de membri ai Sanhedrinului, 46 rabini și 26
mireni, s-au întâlnit la Paris în 1807; deși Marele Sanhedrin nu se mai întrunise de secole, centrul
talmudic din Polonia se dăduse la fund recent și lumea încă știa de el. Sanhedrinul s-a arătat
chiar și mai zelos decât patrioții evrei francezi. A început prin a mulțumi bisericilor creștine
pentru că i-au protejat pe evrei (contrar celor spuse de sioniști astăzi, care afirmă că istoria
omenirii n-a cunoscut decât persecuții infinite suferite de evrei din partea absolut tuturor
celorlalți). Apoi Sanhedrinul a declarat că națiunea evreiască a încetat să mai existe și deci
“legea” talmudică a vieții zilnice nu mai era “lege”, dar Thora, ca lege religioasă, rămâne în
vigoare. În caz de dubiu, legea statului-gazdă e supremă. De acum încolo, a zis Sanhedrinul,
Israelul e doar o credință religioasă și nu mai așteaptă o reîntoarcere în vreun teritoriu național
anume.
Acest triumf al lui Napoleon (cine știe dacă nu l-a costat coroana și ulterior viața?) a eliberat
evreii de tirania talmudică și le-a permis să trăiască împreună cu ceilalți oameni, dacă aveau
chef. Pe baza acestor declarații susținute de toți evreii cunoscuți popoarelor occidentale, s-au
construit drepturile civile în toate țările; și iudaismul reformat (zice rabinul Moses P. Jacobson) a
renunțat la rugăciunile care cereau reîntoarcerea la țara făgăduinței. Criticilor evreilor care ziceau
că evreii nu vor prosperitatea țării-gazdă, pe care o consideră doar un loc de trecere, un dușman
ce trebuie distrus, li s-a pus pumnul în gură cu aceste declarații. Dar în mai puțin de 90 de ani,
declarațiile Sanhedrinului lui Napoleon au fost anulate, astfel încât Bernard J. Brown, scriitor
evreu, scrie: “Acum avem egalitate deplină, după aproape toate legile țărilor, dar naționalismul
evreu a devenit filozofia israeliților. Să nu ne mirăm noi, evreii, dacă lumea ne acuză că am
obținut egalitatea prin minciună; că am rămas tot un stat-în-stat și că ei ne-au acordat drepturi pe
care ar trebui să le ia înapoi”.
Fără să vrea, Napoleon a făcut posterității serviciul de a descoperi cât de lipsite de valoare au
fost declarațiile de cinste și loialitate ale Sanhedrinului. Singura lege a rămas tot cea talmudică,
impusă evreimii de înțelepții Talmudului cu ajutorul politicienilor goimi care îi servesc ca și
regele persan Artaxerxes pe Nehemia de demult. Au mințit sau au fost sinceri membrii
Sanhedrinului când i-au răspuns lui Napoleon? Probabil, ca și ceilalți evrei, unii au mințit, alții
au fost sinceri. Dar Sanhedrinul lui Napoleon avea un defect fundamental: consta din evreii
occidentali, majoritatea sefardiți, care n-aveau autoritate asupra hazarilor din est, unde hălăduiau,
în Rusia și Polonia, marile mase de evrei ashkenazi. Aceștia nu recunosc hotărârile sefardiților și
se consideră purtătorii tradiției leviților și fariseilor. De ei Napoleon nu știa sau uitase.
Astfel s-a încheiat a treia fază, cea talmudică, și evreii erau gata să se unească cu restul omenirii
- dar n-a fost să fie. Acum începe faza a patra, a “emancipării” secolului 19, în care talmudiștii