fiecare prunc, bani pe care i-a luat Moise (Numerii 3:40-49). Leviții au continuat să stăpânească
în mod absolut prin teroare, chiar dacă nu mai înjunghiau pe altar fiecare prim-născut al fiecărei
femei. Aveau puterea să otraveasca femeile acuzate de soții geloși (5:12- 3 1), într-o ceremonie de
tipul celor practicate de vracii triburilor primitive din Africa.
O mare parte din populația Canaanului îl venera pe Baal, în timp ce iudeii îl venerau pe Iehova,
ceea ce micșora influența leviților. Aceștia au instaurat ura religioasă, instigând la masacrul și
genocidul tuturor celor care nu li se închinau lor și zeului lor. Astfel, conducătorii celor care nu
se închinau lui Iehova au fost spânzurați (Numerii 25:4) și credincioșii lui Baal au fost masacrați
(25:5). La ura religioasă s-a adăugat imediat și ura de rasă: madianiții trebuie masacrați pentru că
sunt din alt trib: Fineas levitul a înjunghiat femeia madianită (cu multă plăcere, relatează scribii,
“în organele genitale”) pentru simplul fapt că era madianită. Imediat după acest act plăcut lui
Iehova, mânia acestuia a încetat – dar nu înainte de a porunci neamului ales să masacreze
populația madianită (Numerii 26:7-8,17). Ultima faptă pământească a lui Moise a fost să dirijeze
masacrarea madianiților, pe care i-au ucis și jefuit și ale căror soții și copii i-au luat sclavi (31: 7 -
14). Când s-au întors încărcați de pradă, Moise i-a certat pentru că au cruțat femeile și copiii și a
ordonat să fie uciși dintre prizonieri toți copiii de sex masculin și toate femeile care nu mai sunt
virgine, permițând să fie lăsate în viață fetițele și fetele virgine care să satisfacă poftele sexuale
ale soldaților (31:17-18).
Astfel se încheie scrierea “legii” de către leviți, o sectă puțin numeroasă, cu câteva mii de adepți
fanatici, care a domnit în Babilon în ghetourile construite de ei sub oblăduirea tolerantului
guvern babilonian. O sectă mică, dar a cărei activitate are urmări de proporții universale, căci
această sectă ațâță instinctele de agresiune și jaf și promite răsplată materială, promovând astfel
ceea ce este mai ușor de ațâțat în oameni – în timp ce imboldul bunătății, generozității, toleranței,
este mult mai greu de inspirat și mult mai puțin prezent în marile mase de oameni.
Spre deosebire de teologii care-și zic creștini după Conciliul din Trent, erudiții ebraici nu pretind
că Thora este de autoritate divină. Dr. Joseph Kastein spune că este “opera unui compilator
anonim”, care a produs “un fel de istorie pragmatică”, pusă în slujba unei lupte politice de a
impune tirania unei secte, a leviților, prin ură religioasă, ură de rasă și naționalism șovin fanatic.
Ultimii care s-au pronunțat împotriva acestei politici au fost profeții Isaia și Ieremia, care au
predicat în epoca în care leviții compilau primele cărți din Vechiul Testament. Și în textele lor
leviții au introdus interpolări care să le aducă “pe linie”. Falsificarea textelor este mai evidentă în
cazul lui Isaia, unde interpolările (15 capitole) au fost făcute de cineva care a trăit în Babilon în
“captivitate”, câtă vreme Isaia a trăit cu 200 de ani înainte de acea captivitate. Dar scribul care a
falsificat textul lui Isaia a omis să șteargă o propoziție care nu este deloc pe linie: “Am să te fac
lumină pentru celelalte națiuni” (Isaia 42:6-7), text care deviază în mod evident de la tonul pe
care-l regăsim în pasajele tipic levitice: “Și copiii lor vor fi sfărâmați în fața lor și casele lor vor
fi jefuite și soțiile lor violate... toți cei găsiți acolo vor fi uciși” (13:15- 16 etc.)
Cartea lui Ieremia începe cu interpelările leviților: “Te-am înălțat deasupra celorlalte națiuni și
deasupra regatelor, ca să le smulgi din rădăcini și să le dărâmi, să le devastezi și să le distrugi”
(1:10). Dar și în textul corupt de leviți și scribi mai răzbate încă protestul lui Ieremia împotriva
leviților și incantațiilor rituale (“nu vă încredeți în minciuni, spunând: templul Domnului,
templul Domnului, templul Domnului...”), împotriva sacrificiilor și masacrelor (“și nu mai
vărsați sânge nevinovat aici”), împotriva practicilor la care obligă “legea” (“și nu mai asupri pe
cel de alt neam, văduva și orfanul”), împotriva absolvirii de orice crimă prin sacrificarea
victimelor pe altarul lui Iehova (“voi ați furat, ați asasinat, ați comis adulter, ați jurat strâmb... și
apoi ați venit aici... și ați spus suntem absolviți, căci am comis toate aceste abominații [sacrificii
de sânge] (7:6-10)... căci eu nu le-am cerut strămoșilor voștri jertfe să ardă pe altar și sacrificii”
(7:22).