Valorificarea_didactică_a_operei_lui_Ion_Creangă_în_ciclul_primar (1)

de încercări, șase la număr, din care eroul iese învingător datorită agerimii minții și rămâne cu
galbenii dar și cu un ochi pleznit.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga consideră că personajul are unitate ideologică și estetică datorită
intenției creatoare a scriitorului de a crea un erou contradictoriu, bivalent, un Păcală sau un
Nastratin dintre cei mai autentici.
Motivul prostului sau al nebunului care-i rușinează pe cei înțelepți este de origine biblică și
se află în același timp și în folclor. Desconsiderat de lume, de fratele și familia acestuia și socotit de
toți ”un leneș nechitit la minte și nechibzuit la trebi”, un om căruia-i mâncau câinii din traistă din
cauza nepăsării, căruia toate treburile îi ieșeau pe dos. Vorba în dodii a lui Dănilă este sugerată de
scriitor în zicale, fondată pe paradoxuri și termeni contrastanți care se anulează sau se resping.
Meditația adâncă a eroului după ce face trocul de la început, schimbând boii cu un car este un
monolog prin care eroul comic își caută identitatea pe care, se pare, că a pierdut-o fiind contrariat de
prostia pe care a făcut-o: ”Mă! ...asta-i încă una! De-oi fi eu Dănilă Prepeleac, am prăpădit boii, iar
de n-oi fi eu acela, apoi am găsit o căruță... Ba e Prepeleac, ba nu-i el...” Tot de autocritică dă
dovadă și când ajunge în posesia pungii când ”o sucește, o învârtește și apoi zice: Na-ți-o frântă că
ți-am dres-o”ca și în răspunsul pe care-l dă fratelui său, care-l mustră că a întârziat la târg ”Apoi dă,
bădiță, m-am pornit cu graba și m-am întâlnit cu zăbava”.
Vorba în doi peri a lui Dănilă se remarcă și atunci când fărâmițează carul și boii fratelui său:
”Na! că făcui pacostea și frățină-meu! Ei, ei, acum ce-i de făcut? ...Eu cred că ce-i bine nu-i rău:
Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă”, fiind conșient că tovarășul lui de drum nu e altcineva decât
ghinionul.
Înțelpciunea lui Dănilă nu se datorează doar avuției lui recent câștigate, nu doar averea
dobândită îl duce la deșteptăciune ci starea generală la care a ajuns, Creangă motivând acest lucru
prin zicala ”Nevoia îl învață pe cărăuș”. Natura binară a personajului, nebun – înțelept, subliniată de
scriitor care dezvăluie intenția creării unui erou potrivit artei satirice: ”Dracul neavând ce-i face,
huștiuluc în iaz și dă de știre lui Scaraoțchi despre omul lui Dumnezeu, cu năravul dracului”.
Povestea porcului , publicată în Convorbii literare din 1 iunie 1876. Fără prea multă
originalitate, puțin realizată din punct de vedere estetic din cauza substanței ei originare, povestirea
îl urmărște pe Făt-Frumos preschimbat în porc de o vrăjitoare și găsit de niște bătrâni fără copii care
îl îngrijesc și îl îndrăgesc în starea în care este. Porcul se oferă să construiască podul de aur acoperit
cu pietre scumpe , cu nestemate de la casa sa până la palat. Aceasta este condiția pe care trebuie să o
îndeplinească pentru a o putea lua de soție pe fiica împăratului. Tinerii trăiesc fericiți până când
fata, sfătuită de mama ei, aruncă pielea de porc în foc pe care Făt–Frumos o înlătura doar la somn.
Pedeapsa faptei nu întârzie să apară, Făt-Frumos dispare și ea poartă greutatea sarcinii ani de-a
rândul, până la reîntâlnirea cu soțul ei care va pune capăt blestemului. Probele prin care trece fata de
împărat în căutarea soțului – întâlnirile cu Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri, Sfânta Duminică,
folosirea darurilor de la acestea în scopul căpătării bunăvoinței acelei hârci, care îngrijea palatul lui
Făt-Frumos, precum și finalul – sunt povestite plăcut însă cu foarte puțină specificitate a stilului lui
Creangă, vizibiă fiind doar componenta sintactică. Se remarcă unele componente ale stilului
crengian dar puține și care nu afectează structura personajelor și nu o pune în valoare decât foarte
puțin. De exemplu, dialogul moșului cu baba, de la începutul poveștirii, dă o nota specifică stilului
lui Creangă, purcelul scoate în evidență o notă de pictură animalieră, punctată prin observația
detaliilor caracteristice, a mișcărilor specifice. Baba, îngrijitoarea palatului lui Făt-Frumos,
transformată în scroafă cu doisprezece purcei, este prezentată printr-o nuanță accentuat grotescă,
prin determinări variate și multiple. Ea era ”viespea care înălbise pe dracul...”, ”hârcă”, ”talpa
iadului”, ”vrăjitoare strașnică care închega apa și care știa toate drăcăriile de pe lume”, ”știrba-baba-
cloanță”, ”tălpoiul” sunt denumiri care o arată pe babă detestabilă, așa cum este ea prezentată în
toată opera lui Creangă.