cocoșul și să-l arunce în cuptorul plin cu jăratic, jăratic pe pe care îl stinge cu ajutorul apei strânse
din fântâna în care a fost aruncat.
Scăpat cu viață, cocoșul merge la geamul cocoșului, cerânu-i punguța furată, obiect ce îi
aparține. De această dată, pasărea este aruncată în cireada vitelor, scăpând din primejdie și de
această dată și reluîndu-și obiceiul. Este aruncat în haznaua cu bani, de unde iese și se înfățișează
iarăși în fața boierului care, sătul de insistențele cocoșului, îi cedează punguța cu doi bani. Cocoșul
iese învingător din toate situațiile în care este pus, asemeni unui personaj năzdrăvan, ajungând și el
la dimensiuni fabuloase: are un pântece ”cât un munte”, cu care întunecă casa boierului, elefantul
era un biet purice pe lângă acest cocoș.
Vitejia cocoșului este observată de păsările din curtea boierului care se hotărăsc să-l urmeze
la casa boierului căriua îi duce numai bucurii și averi. Baba, invidioasă pe averea moșului îi cere
câțiva galbeni, acesta îi răspunde cu aceeași monedă, sugerându-i babei să pună și ea în aplicare
sfatul pe care i l-a dat lui. În comparație cu cocoșul, găina se întoarce la poarta babei doar cu o
mărgică. Ofticată, femeia își bate găina până o omoară, rămânând săracă, lipita pământului, în
opoziție cu moșul care era din ce în ce mai bogat.
De remarcat este faptul că timbrul lui Creangă iese din atitudinea joculară, glumeață din
sintagma zicerii sale, repetările numeroase sunt compensate de determinări amuzante, de elemente
de lexic familiar, alese cu o deosebită deprindere toate acestea completând lexicul caracteristic al
acestei povești în care predomină semnificația moral-socială.
Dănilă Prepeleac publicată în Convorbiri Literare din 1 martie 1876 reprezintă debutul în
seria poveștilor cu draci, spre care Creangă are o evidentă înclinație. Poveștile cu draci își au
originea în Evul Mediu creștin sau chiar în unele legende vechi ebraice și care s-au dezvoltat pe
două direcții. ”Una dintre ele ducea spre viziunea creștină a puterii și a cunoștinței. Doritor al
păcatului luciferic pentru dobândirea puterii și a cunoștinței. Doritor să comită acest păcat, omul își
poate asocia, printr-un pact, puterea necurată a diavolului, care el însuși, la început, râvnise să
obțină aceleași puteri, drept care își primise psdeapsa cuvenită fiind aruncat din cer. Legenda
doctorului Faust este, cu toate variantele ei, ilustrarea acestei căi de dezvoltare a povestirii cu
draci”.^42 Această tip de poveste este rar întâlnit în literatura noastră.
Cealaltă variantă, foarte răspândită în literatura noastră, duce spre păcăleala dracului care nu
mai este adversarul de temut al omului, devenind un biet prostanac, inofensiv ușor de înșelat de
către țăranul isteț sau târgovețul priceput. Boutiere consideră că Dănilă Prepeleac este o însumare a
acestor două variante, o reuniune a celor două tipuri de povești.
Creangă crede în înțelepciunea omului pe care îl consideră centru, stăpânul și modelul
universului, folosește noțiunea de păcat în împrejurări grotești, comice dar nu crede în ea. În
concepția scriitorului, dracii nu au nicio putere asupra sufletului omenesc, aceștia neavând nici
înfățișarea specifică lor care produce teroare în rândul oamenilor.
Dracii lui Creangă sunt ființe amărâte, naive, nevinovate care pot fi învinse chiar și de
prostul proștilor. Prin Dănilă Prepeleac, Ion Creangă încearcă, pentru prima dată în operele sale, să
facă dintr-un om afurisit, pe dos un personaj ambiguu,echivoc, un prost și un hâtru în același timp,
omul sarac lipit, mereu obligat să împrumute din bunurile fratelui său, căruia îi aduce pagube de
fiecare dată. Urmează sfatul fratelui său de a-și cumpăra un car și pornește spre târg cu unica sa
avere, o pereche de boi. După o serie de schimburi care de care mai dezavantajoase (dă boii pe un
car, carul pe o capră, capra pe o gâscă, gâscă pe o pungă goală) se întoarce în sat nenorocind boii și
carul fratelui său, precum și iapa acestuia pe care o duce în pădure. Hotărârea de a ridica o
mănăstire și de a deveni pustiniic îl pun în cârdășie cu dracii care îi oferă un burduf de galbeni
pentru a scăpa de el. Se răzgândesc în ceea ce privește tocmeala și îl provoacă pe Dănilă la o serie
(^42) Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op. cit., p.77