”În sfârșit ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o
bucată de humă însuflețită din Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani, mici cuminte
până la treizeci și nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca
în anul treut și ca de când sunt niciodatî n-am fost”.
Amintirile descoperă, asemeni unui document psihologic, temperamentul artistic al lui
Creangă enunțat la începutul capitolului al treilea, pe de-o parte melancolic-liric potențat prin
regretul fața de ireversibilitatea timpului, pe de altă parte, jovial-satiric, specific lui Creangă prin
individualitea creatoare a acestuia. Emoția reînvierii timpului trecut îl stăpânește de fiecare dată
când se apropie, chiar și imaginar, de locurile copilăriei, emoția fiind mereu nouă și reîmprospătată.
Humuleștiul înseamnă pentru Creangă locul unde s-a născut, unde trăiec oamenii apropiați
lui, unde horile și șezătorile și clăcile ”se țineau lanț de-ți părea tot anul zi de sărbătoare”, unde
timpul este unul al neastâmpărului și al pozenlor pline de haz, locul ritualurilor și al practicilor
țărănești, este vatra copilăriei boțului cu ochi, bucății de humă, însuflețită din seva acestui pământ.
Sentimentul solidarității cu satul răzășesc este reluat și în ultima parte, Creangă evocând
despărțirea lui Nică de Humuleștii anului 1855, obligat fiind să plece, ”la stăruința mamei” cu
Zaharia lui Gâtlan, la Seminarul teologic de la Socola. Humuleștiul era pentru Nică mediul vital,
dătător de viață, locul fericirii din care cu greu se dă scos, asemeni ursului din bârlog, țăranului de
la munte strămutat la câmp și pruncului dezlipit de la sânul mamei. Prin aceste trei comparații se
observă strănsa legătură, indestructubil dintre băiat și locurile natale.
Înainte de a pierde din vedere acest univers mirific, aproapre supranatural, cuprins de
farmecul copilărie, Creangă evocă imaginea de ansamblu, panoramică, a peisajului de munte cu
toate minunățiile lui, cu munții uriași, gigantici ai Neamțului, ”cu vârfurile ascunse în nouri, de
unde purced izvoarele și se revarsă pâraiele șoptind tainic și ducând cu sine multe, multe patimi”.
Sentimentul înstrăinării se instalează în sufletul scriitorului, scoțând în evidență tristețea marelui
artist al cuvântului românesc.
2.3. Arta povestirii la Creangă..........................................................................................
Arta narațiunii se conturează cu totul aparte în proza lui Creangă prin ritmul rapid al
povestirii, fără divagări sau descrieri suplimentare, prin dialogul dramatizant, prin umorul debordant
realizat cu jovialitate și prin oralitatea stilului.
Arta povestirii lui Creangă nu este dominată numai de acțiune, ochiul creatorului
surprinzând și particularitățile cadrului în care se desfășoară acțiunea, iar auzul surprinde cu
exactitate schimbul de cuvinte dintre oameni.
Narațiunea la Creangă are un ritm rapid, el individualizează acțiunile și personajele, elimină
explicațiile inutile și analizele. Cât privește fantasticul, acesta este umanizat, Creangă construind
tipuri diferențiate fizic și moral, tipuri a căror viață se desfășoară conform unor obiceiuri țărănești.
Dialogul contribuie la caracterizare, la individualizare, limbajul fiind precis și expresiv. Ion
Creangă nu este un descriptiv colorat, asemeni lui Alecsandri, peisajul în paginile sale este ca și
inexistent, descrierile puține trebuie considerate forme ale monologului lirice prin intermediul
cărora se comunică despre oamenii și locurile din lumea ăn care vine autorul.
2.4. Izvoarele râsului în opera lui Ion Creangă.........................................................................
Cu mici excepții, privind de la un capăt la altul, opera lui Creangă e un hohot de râs optimist
și plin de viață, diferit de râsul cu gust amar al lui Caragiale. Povestitorul popular este conștient
dinainte că lumina va cuprinde întunericul, de aceea nu acordă o atenție sporită forțelor negative,