Ispr[vile lui P[cal[Cum putu aºa de straºnic pe tuscinci la gard sã-i lege?
ªi-acum nu ºtia: sã-i arzã c-un gârbaci pe toþi, în lege?
Sau cu hohote sã râzã de cumplita lor prostie?
...................
Iar Pãcalã? stând pe-alãturi, hohotea... leºin sã-i vie!
XXIIALTE RÃMêAGURI- Ei, boierule, Bãlanul ºi cu Murgul sunt ai mei.
Hai sã-þi fur acum inelul cel din deget, dacã vrei.
ªi de-l fur în timp de-o lunã, tot al meu pe veci sã fie!
Nu? Sã te slujesc nainte, trei ani, fãrã de simbrie.
Te mai prinzi? grãi Pãcalã. Ori þi-ajunge, mi se pare. - De! boierul îi rãspunde. Hai, mai facem o-ncercare.
ªi de-oi pierde tot eu, iarãºi: lucrul nu-i curat, argate!
Am sã jur atunci pe cruce cã tu eºti cu dracul frate.
Iar în gându-i: – Aº! pe Murgu, pe Bãlan, mi i-a furat,
Cãci pe amândoi în grija slugilor eu i-am lãsat.
Sluga sã-þi pãzeasc-avutul? Zi argat... ºi taci din gurã!
La inel... sunt eu de pazã, însumi! nu cred cã mi-l furã.
ªi inelul scump, boierul, ºtiþi de-atunci cum ºi-l pãzea?
Cât e ziua, cât e noaptea, tot în deget îl þinea.
Iar Pãcalã? slujba doarã ºi-o fãcea, pe lângã casã;
De prinsoarea cu inelul se pãrea cã nici nu-i pasã.
Iatã însã cã-ntr-o noapte, când dormeau la curte duºi,
ªi boierii ºi argaþii, dânsul sare din culcuº;
Merge drept la niºte paie – ce zãceau sub o rãchitã,
Tocma-n fundul bãtãturii. Le aprinde-ntr-o clipitã
CUPRINS