Zãu? Grozav aº vrea sã aflu! N-ai putea sã-mi spui ºi mie?
La-nceput, Pãcalã nu vrea. – Nu pot, nu pot, zãu, bãdicã!
Dar, rugat întruna, pielea spre ureche ºi-o ridicã:
„Aflã deci! Poftim! Ea-mi spune cã rachiu de mâna-ntâi,
O garafã, se gãseºte ici în pat la cãpãtâi“.
Omul s-a uitat la dânsul: – Vrei sã-þi râzi de mine, hai?
Când sãltã-n sus perna însã: – Tii... ba uite, zãu, aºa-i!
Coºcogeamite garafã! Cine oare s-o fi pus?
De! ºtiu ºi eu cine? Pielea, despre asta, nu mi-a spus.
¤nsã, i-auzi ce-mi mai spune!
Un purcel? Ia fugi de-acolo! Asta n-o crez!
Dar când catã:
Vai! mirat românul zice. Ba aveai dreptate, iatã!
(ªi pe mas-a pus purcelul, lângã sticla de rachiu)
Mãi, mãi, mãi, a naibii piele! Zãu, sã juri cã-i dracu’ viu!
Pe cuptor acuma, bade, sus, o mânã þi-o mai plimbã
ªi-i gãsi niºte plãcinte, cum de mult n-ai pus pe limbã!
Ce spui! Este cu putinþã? ªi cãtând bãrbatul iarã:
Uite, frate! ºi plãcinte! calde, chiar din astã-searã!
Iar acum, te-apleacã bine, mâna jos sub pat þi-o bagã,
Vin trandafiriu acolo vei gãsi, o sticlã-ntreagã.
ªi plecându-se bãrbatul, scoase-ndatã la luminã,
De sub pat, ºi-a pus pe masã, vin, o sticlã mare, plinã!
...................
Ei, iubita mea nevastã! vezi ce de bucate bune,
Ca de sub pãmânt ieºirã? Ce zici tu de astea? Spune!
De, bãrbate, multe-n lume vede ochiul omenesc,
Dar minune ca aceasta n-am vãzut, de când trãiesc!
