Dulfu Petre - Ispravile lui Pacala (Cartea)

Ispr[vile lui P[cal[

Sã ne dai, nevastã, spune, ai tu ceva de mâncare?

• Da de unde, Doamne, tocmai mã gãtisem de culcare.
  Ceapã doar ºi mãmãligã! N-am ºtiut cã vii acum!
  Eu credeam cã tocmai mâine te-i întoarce de la drum.


• Bine, draga mea soþie, îi rãspunse el voios.
  Nu-i nimica! toate-s bune, când e omul sãnãtos.
  Hai degrabã, cã ni-e foame! dã-ne ce-i gãsi prin casã!


• Uite-acum! grãi femeia. ªi-ncepu sã puie masã.
  Iar Pãcalã? sta pe gânduri. Aº! era nebun el: ceapã,
  Mãmãligã sã mãnânce, ºi sã bea pe urmã apã –
  Când c-o clipã mai nainte a zãrit cuptorul plin
  De fripturã, de plãcinte, ºi-i cam mirosise-a vin?
  Ce-i trãsni prin minte darã? Pielea vacii, aºezatã
  La picioare jos având-o, se-ncruntã la ea o datã.
  ªi mi-i trase cu toiagul, pe furiº, o loviturã.
  Omul s-a mirat în gându-i, dar nimic n-a zis din gurã.
  Dupã câtva timp, Pãcalã: jap! c-un scrâºnet de necaz,
  Mai croi o bâtã pielei, dojenind-o: – N-ai obraz?
  Gazda se-ncruci! Pãcalã, stã ce stã, ºi: – Nu taci? iarã?
  Na, neruºinato! pielei altã loviturã-i carã.
  Omu-atunci, pierzând rãbdarea, îl întreabã:
  
  
  • Hei, drumeþe!
    Ce ai cu sãrmana piele, de-i cârpeºti mereu la beþe?
  
  
  
  


• De, a naibii pociturã! A surzit? sau ce sã fie?
  Tot îi zic mereu sã tacã, ºi ea... nici cã vrea sã ºtie!


• Cum? cã doarã nu vorbeºte! Zici aºa doar, mi se pare.


• Asta? He-he! ce crezi, bade, cã e piele ca oricare?
  Asta-i piele care ºtie tot ce se petrece-n lume
  ªi tot vrea mereu sã spunã!
  
  
  • Vrea sã spunã? Ce anume?
  
  
  
  


• Ce? Pãi, uite... lucruri, care... nu e bine sã se ºtie!