Petre DulfuXXIVPÃCALÃ MARE GOSPODARStaþi, duºmanilor nemernici! se gândea mergând pe drum,
V-aþi bãtut voi joc de mine? Staþi! c-o sã vedeþi de-acum
ªi acas-ajuns cu banii, îºi dãrâmã casa veche,
ªi-ºi clãdeºte alta nouã, care n-avea-n sat pereche.
Apoi rost de vite-ºi face, de-acareturi, de moºie;
Rost de car, de plug, de toate! ªi sã vezi gospodãrie!
Dup-un an de strãduinþã, n-avea prin împrejurime
Rosturi, casã mai de seamã, ca Pãcalã, nime, nime!
Dar când îl vedeau sãtenii tot fãcându-ºi lucruri noi,
Cumpãrându-ºi azi moºie, mâine plug, poimâine boi,
Nu puteau sã doarmã-n tihnã! – Cum? de unde-atâta ban
Ce tot varsã, varsã, zilnic, omu-acesta, cam de-un an?
O fi dat de vreo comoarã? se-ntrebau cu gând pizmaº,
Sau... o fi prãdat în codri, noaptea, pe vrun bogãtaº?
Deci la vatra lui cea nouã merserã câþiva-ntr-o searã;
ªi cu vorba, spre-a-l descoase, pe departe mi-l luarã.
Iar Pãcal-atunci le spuse: – De! ºtiþi pielea cea de vacã,
Ce-ntr-o zi aþi aruncat-o în ograda mea sãracã?
Eu la bâlci cu ea plecat-am, am vândut-o ºi-am luat
Patru mii de lei, în mânã. Iacã de-unde sunt bogat!
- Aº! rãspunserã sãtenii, nu mai spune, frate, taci!
Cum atâþia bani? se poate? pentru pielea unei vaci? - Hm! rãspunse el. Pãi bine, oameni buni, nu vã gândiþi?
Vaca mea era frumoasã, de prãsilã, cum o ºtiþi!
Astãzi-mâini c-o viþeluºe, de la ea, mã pomeneam,
Mai crescând ºi viþeluºa, douã vaci era sã am.
CUPRINS