Ispr[vile lui P[cal[Hei! de-aþi ºti voi ce de vite, lacul, jos, la fund mai are!
Adunai eu din grãmadã ce putui, în graba mare,
Dar pe celelalte-acolo le lãsai la fund, pe toate...
Am lãsat ºi pentru alþii sã mai scoatã, cine poate.
Oamenii, aflând cã-n apã vite-atâtea se gãsesc
Tunde-o, nene!... o clipitã, bieþii, nu mai zãbovesc.
¤nspre lac napoi aleargã toþi din sat, cât pot mai iute,
Cu femei cu tot... ºi-n apã sar cu toþii pe-ntrecute
Sã gãseascã ºi ei vite, ca Pãcalã: boi ºi vaci!
Pentru ce adicã dânºii sã rãmânã mai sãraci?
Sunt mai proºti ei ca Pãcalã? Iar nevestele, la rând,
Sus stãteau, pe malul verde, nemiºcate, aºteptând.
Tremura de dor sã vadã, pe bãrbatu-i, fiecare,
De sub apã când ieºi-va c-o cireadã mândrã, mare.
Printre cei ce-n lac sãrit-au fu ºi popa cel din sat,
Dar potcapu nalt deasupra i-a rãmas necufundat.
Preoteasa lui, vazându-l socotea sarmana-n gându-i
Cã-i e fricã, poate, popii... ºi mi-l dojeni zicându-i:
- Hai odatã! Ce stai þeapãn? Lasã-mi-te-n jos, pãrinte!
Pânã nu le-or ºterge toate cei ce þi-au luat nainte.
N-auzi, mãre? Asurzit-ai? Intrã, fii mai îndrãzneþ!
Cã la fund se aflã doarã cele mari ºi mai de preþ.
Ba-ncepu ºi c-o prãjinã a-l lovi-n potcap, vârtos,
Doarã-doar s-o duce popa, mai cu zor, spre fund în jos!
...................
ªi la fund, sãteni ºi popã, dusu-mi-s-au, tot s-au dus!
Bietele femei degeaba i-aºteptau pe maluri sus,
Acolo-n-adâncul apei, toþi, mormântul ºi-au aflat,
Pân’ la unul! Iar Pãcalã? A rãmas doar el în sat –
Cu nevestele vãdane. ªi de-o lume pizmuit,
¤n bogata-i locuinþã, mulþi ani, vesel a trãit.