Petre Dulfu- Nu! La Dunãrea cea latã
Lupta-i încã ne’ncheiatã;
Mai avem cu oastea turcã,
Bat-o sfinþii, mult de furcã!
Mã trimise doar pe mine,
Sã vã spun cã el e bine;
Sã-i mai duc de-aici vreo veste.
Darã sora-mi... unde este?
Mamã! Cum? Tu nu-mi rãspunzi!
Ochii plânºi de ce-i ascunzi?
ªi prin sat de ce tot jale,
Plâns am întâlnit în cale?
Ea oftã cu-amãrãciune:
- Of, bãiete! când þi-oi spune,
Peste noi, de când v-aþi dus,
Ce blestem cãzu de sus!
Ne trezirãm c-un tãtar, –
Frate bun cu hanul chiar,
Cu-al tãtarilor stãpân –
¤nsoþit de-alai pãgân,
A fãcut aici popas,
La vãtaf în gazd-a tras.
Ne’ntrecut el e-n putere
ª-orice vrea, cu sila cere:
De la fiecare casã,
Câte-un junc ºi-o juncã grasã!