Petre Dulfu¤nspre-a socrului sãu casã,
Dupã mândra sa mireasã.
Sandu, socrul, se aþine,
ªi pe drum când nunta vine,
El o lasã cât o lasã,
Pân’ s-apropie de casã.
Iarã nunta când soseºte,
Poarta el ºi-o zãvoreºte;
Apoi strigã cu tãrie:
- Care-i mirele? sã vie!
Vie de se crede-n stare.
Sarã gardu nalt cãlare,
ªi zãvoru’ porþii-l scoatã,
Ca sã intre nunta toatã!
Iarã dacã n-o putea,
Capu-atunci i l-oi tãia,
Nu e bun de fiica mea,
Nunta plece unde-o vrea!
Socrul vorba nu sfârºeºte,
Gruia calu-ºi îmboldeºte;
Peste gard nãuntru sare
ªi deschide poarta mare.
Iar pe poarta descuiatã
Intrã ºi nuntaºii-ndatã.
Darã socrul, barbã rasã,
Pe atâta nu se lasã.