Ispr[vile lui P[cal[Iarã oile-mprejuru-i – parcã le-ncinsese-un foc –
Cum îi auzirã cântul, toate s-au pornit pe joc!
Când vãzu aºa Pãcalã: – He-he! zise, bine-mi pare.
S-a mai pomenit pe lume fluier ca acesta oare?
Nu l-aº da pe-o þarã-ntreagã! Ãsta-i fluier fermecat,
Nu degeaba doar, din ceruri, Domnul însuºi mi l-a dat!
Nu cânt încã tocmai bine, dar cu timpul voi cânta.
ªi sã mai vedeþi atuncea turma mea cum va juca.
Apoi, dã-i voios nainte, cântã!... cântã!... pânã-n searã.
Iar oiþele-mprejuru-i, ca nebune... tot jucarã.
...................
Domnul zilei, mândrul soare, dup-un deal când scãpãtase,
Hai cu turma-i ºi Pãcalã, pe-ndelete, cãtre casã.
Rupte cum erau de foame ºi de joc, mioarele,
Pe cãrãri abia cu trudã îºi târau picioarele.
Popa, le-aºtepta-n portiþã. – Vai de mine! mãi argate,
Ce-i cu oile acestea, de-s aºa debãlãzate?
Sunt bolnave?
- Aº, stãpâne! nu-s bolnave... sunt trudite,
Cã pe câmp, în loc sã pascã, tot jucarã ca smintite! - Ce spui! Ia sã vãd, mãnâncã? Dã-le-un braþ de fân, bãiete!
- Sã le dau! grãi Pãcalã. ªi din ºurã fân le dete.
Ele cum zãrirã fânul, prinser-a-mbuca de foc.
Popa a intrat în casã. Inima-i veni la loc.
„N-au nimic“, gândea-ntru sine.
Dar în ceealaltã searã,
Oile, de foame, late i-au venit acasã iarã.
Sear-a treia, moarte-aproape! - Vai, vai!... mi se prãpãdesc!
Cum le-o fi pãzind el oare? Mâine am sã-l urmãresc.
Apoi ziua urmãtoare, când argatul iar plecã