Petre DulfuLa ospãþ aici venirãþi? Boii vreþi sã mi-i mâncaþi?
Bine! ospãtaþi nainte! Dar sã ºtiþi cã-n loc de boi,
Carul încãrcat cu lemne mi-l veþi duce-acasã voi!
ªi le dete bunã pace, foamea sã ºi-o potoleascã...
Iar într-un târziu: – Ei drace! burta vreþi sã vã plesneascã?
De ajuns! Din boi, sãrmanii, oase goale mi-aþi lãsat.
Ia poftim... la jug acuma! Hranã pentru ce v-am dat?
Apoi, haide... cu toporul, pe din dos, pe nevãzute,
¤nspre lacomele fiare îºi îndreaptã paºii, iute.
ªi deodatã, – cum ºi ce fel, el o ºtie!, – pe lighioi
Le-a vârât în jug cu gâtul, pe-amândouã, ca pe boi:
Ursu-n dreapta, lupu-n stânga...
„Iac-aºa!“ gândea-ntru sine,
„Bun detot. Cu boii popii, lemne-aº fi cãrat puþine.
Prea erau flãmânzi! Acuma pot sã pun buºteni destui,
N-am de ce mã teme. Boii îmi sunt tobã de sãtui.“
Prinse-a pune-apoi la trunchiuri. Iar când carul ºi-l vãzu
¤ncãrcat, cu vârf, de lemne: „Cea, Lupane!“ începu,
„Hãis, Martine! Hãis, lighioanã!“ Ursul mormãia, sãrea;
Lupul se smucea sã scape. Dar Pãcalã nu glumea.
Când mi-i arse c-o prãjinã, carul le pãru uºor.
¤l târau... sã se sfãrâme roatele pe urma lor!
Alergau câte-o bucatã, mai stãteau, sãreau în loc,
Pânã când simþeau prãjina; apoi iar trãgeau de foc!
Cam aºa el, din pãdure, carul pânã-n sat ºi-l duce.
Câþi îl întâlnesc în cale, stau din mers, fãcându-ºi cruce.
Iatã-mi-l la poarta popii. – Hai, deschide-mi, taicã, hai!
Popa, când zãri din curte cele douã fiare: – Vai!
Ba deschidã-þi dracii poarta! Piei, Satano, piei! rãspunse.
ªi-alergând spre uºa tinzii, dupã uºã se ascunse.