Ispr[vile lui P[cal[XVPÃCALÃ ºI TÂNDALÃPe Pãcalã-n vremea asta l-au tot dus departe paºi-i.
Iatã-l în pãdurea unde se-ntâlnise cu nuntaºii.
Merge pe un drum, alene, printre ulmi, tot merge-ntruna,
Ne’nsoþit în cale-i decât de stãpâna nopþii, luna.
Când, deodatã, ce zãreºte, jos, culcat în drumul sãu?
E un om! gândea-ntru sine... A, ba uite!... sacul meu!
Sacul cu gogoºi! Mireasa, neavând puteri sã-l care,
L-o fi aruncat, se vede, jos, aicea, din spinare.
Bine cã-l gãsii! E noapte. Ia sã fac ºi eu popas.
ªi pe sac lãsându-ºi capul, ce mai pui de somn a tras!
Iarã când fãclia zilei, sus pe-o culme, se aprinse:
El luã-n spinare sacul ºi din nou la drum o-ntinse.
Dar abia trecu o vale ºi-un muncel, când numai iatã
Cã pe drum, din ceea parte, alt drumeþ i se aratã:
Tot ca el, c-un sac pe umãr – tot aºa de zvelt, de nalt.
Amândoi coboarã sprinteni unul înspre celãlalt.
ªi-ntâlnindu-se devale faþã-n faþã, stau pe loc,
Sub un ulm cu frunza deasã:
- Bunã vremea!
- Bun noroc!
- Ce-ai acolo-n sac, fârtate?
- Niºte nuci am de vânzare,
A rãspuns, glumind, Pãcalã. Dar tu-n sacu-acela mare? - Eu? ehei! grãi strãinul. Niºte lânã! Cât trãieºti,
Tot sã cauþi, frate, lânã ca aceasta nu gãseºti! - D-apoi nucile din sacu-mi zise iar Pãcalã-n ºagã,
N-ai mâncat tu nuci ca astea de când eºti, fârtate dragã!
CUPRINS