Ispr[vile lui P[cal[* * *Cât or fi umblat ei, nu ºtiu – mai pe ºes, mai pe la munte;
ªtiu doar cã-ntr-o zi, Tândalã nimeri-ntr-un sat de frunte.
Era zi de sãrbãtoare. Gloatã-n drum, ºi gãlãgie.
Chiar atunci ieºise lumea de la sfânta liturghie.
Când ajunse-n dreptul gloatei de femei ºi de bãrbaþi,
El stãtu-n loc: – Bunã vremea! Ce mai nou p-aici, fãrtaþi?
- De, drumeþe, ce sã fie? Uite... oameni-au rãspuns
Ne-a ieºit cam slab porumbul. Ploaie n-am avut de-ajuns.
Darã pe la Dumneavoastrã?- E-he-he! La noi în sat?
Când aþi ºti! grãi Tândalã. - Ce? sãtenii-au întrebat.
- E-he-he! La noi în sat?
- Ascultaþi minunãþie!... La o casã... este-un ou...
Cât sã spun cã e de mare? Mare, nene, cât un bou! - Cât un bou? Ha-ha! se poate? izbucnirã toþi deodatã.
Asta-i d-alea de prin basme... Fugi, cã prea e gogonatã! - Ba e adevãr, cum este cã pe cer un mândru soare
Arde luminos în astã sfântã zi de sãrbãtoare!
Zise, vrând sã-ºi întãreascã spusele din nou, Tândalã.
Oamenii, ca arºi sãrirã:- I-auziþi-l! Ce-ndrãznealã!
Cum cutezi, în faþa noastrã, a fruntaºilor din sat,
Sã trânteºti minciuni de-acestea, omule neruºinat?
ªi sãrind pe el cu toþii, iute-n lanþuri îl legarã,
L-au bãgat la gros – ºi-acolo pân-a doua zi-l lãsarã.
Dimineaþa urmãtoare, vin din nou fruntaºii, iatã,
ªi mi-l scot din închisoare, ca sã-i facã judecatã.
- I-auziþi-l! Ce-ndrãznealã!
- Oameni buni! primarul zice, aþi vãzut cu ce minciunã
A umblat sã ne prosteascã ieri acest, „împuºcã-n lunã!“
Pentru-atâta cutezare, ia gândiþi-vã deci bine,