Petre Dulfuªi sã-mi spuneþi: ce pedeapsã credeþi cã i se cuvine?
- La rãcoare! strigã unul, ºeazã trei sau patru luni,
Sã vedem, o s-aibã poftã sã mai toarne la minciuni! - Aº! un altul zice, „duba“? Nu crez minte sã-l înveþe!
Ia sã-l cuminþim mai bine cu vro douãzeci de beþe?
Dar pe când aºa cu toþii ei stãteau la chibzuialã:
Cum? de unde pânã unde? numai iacã ºi Pãcalã,
Chiar atunci, din întâmplare, nimeri-n acelaºi sat,
ªi-ajungând în dreptul obºtei, locului ºi el a stat.
- Bunã ziua! Cum o duceþi? Ce mai nou p-aicea, fraþi?
- De! rãspunse unul. Uite! suntem foc de tulburaþi!
Ieri, aci, cu noi de faþã, hoþu-acesta, mâini legate,
A minþit cã-n sat la dânºii este-un ou... Dar ce ou, frate?
Cât un bou! Mai auzit-ai astfel de minunãþie?
Ou pe lume-i cu putinþã, mare cât un bou sã fie?
.................
Nãzdrãvanul de Pãcalã, la Tândal-atunci priveºte
ªi mustaþa rãsucindu-ºi: – De! mai ºtiu ºi eu? grãieºte.
Ouã de aºa mãrime, nici vãzut-am pe pãmânt –
Mãcar cã destulã lume treierat-am de când sânt –
Nici n-am auzit vreodatã pomenindu-se c-ar fi...
Dar cu ochii mei vãzut-am o minune ºi mai ºi!
Fraþilor! ¤n satul nostru, la o casã-n bãtãturã,
Este-o namilã de raþã... ºtiþi ce mare? cât o ºurã!
- Valeu! Ce spui? Cât o ºurã? oamenii-ntr-un glas grãiesc.
ªi privirea spre Tândalã, toþi pe loc, ºi-o aþintesc. - Pãi... atunci... îngânã unul, ãsta n-a minþit, sãracul,
Raþe d-alea pot sã facã ouã cât un bou, la dracul! - He! ba ºi mai mari! zic alþii. Sã-l lãsãm, de drum sã-ºi cate!
¤nfundând pe om la dubã, i-am fãcut o nedreptate!