Petre Dulfuªi ieºind din sat, p-un crivãþ – ce prin oase te tãia –
Pe zãpadã-n drum se-ntinse ºi-a rãmas lungit aºa.
Când au dat de el sãtenii, se-ncrucirã: – Tii! s-a dus!
Bine cã scãparãm, frate! Slavã Tatãlui de sus!
Un sicriu de brad pe urmã grabnic i-au înfiripat.
ªi-n sicriu, cam pe-nserate, câþiva oameni l-au culcat.
Unde sã-l aºeze însã? ¤n bisericã-l cãrarã,
ªi acolo, doar cu sfinþii, peste noapte mi-l lãsarã.
Dar pe când stãtea el þeapãn, în sicriu, culcat pe spate,
ªi cu mâinile-amândouã peste piept încruciºate,
Ce fel, d-unde pânã unde, numai iacã ºi Tândalã,
¤n biserica deschisã: – Vai, prietene Pãcalã!
Cum te prãpãdiºi de tânãr! începu sã-l cãineze
ªi-a rãmas acolo-n casa Domnului, sã-l privegheze.
..................
Liniºte-mprejur. Doar sfinþii pe icoane zugrãviþi
Se pãrea cã privegheazã mortul ºi ei neclintiþi.
Pe la miezul nopþii însã paºi Tândalã auzi...
„Cine-i?“ se gândea, ºi grabnic dupã uºã se-ndosi.
Ce sã vazã dup-aceea? ¤n bisericã, mãi frate.
Doisprezece hoþi intrarã, toþi cu câte-un sac pe spate;
ªi din sacii grei turnarã jos, lângã sicriu, grãmadã
Numai bani lucioºi de aur, mulþi, de-ar fi umplut o ladã!
Hai sã-mpartã-apoi bãnetul, între ei, cu bucurie;
Cã un mort e lângã dânºii, parcã nici nu vroiau sã ºtie!
Ba, de lângã bani, de-alãturi, câte unul mai chefliu,
Arunca voios privirea ºi-nspre mortul din sicriu,
Cuvântându-i: – Ei, Pãcalã! tu, care-þi râdeai de toþi,
Vino de ne pãcãleºte ºi pe noi azi, dacã poþi!
Aº! el fãrã de suflare, sta cu mâinile pe piept.